TĂCERE – „Viața unui prost” – I.XVI

TĂCERE

„Viața unui prost”

[ I.XVI ]

„Gata. Bârcâit-am destul, jaloba mea, către mult-neprețuita Academie a Babilonului, pe care-o păzește cu strășnicie unul precum acesta, biet Popândoc neavând altă ocupațiune decât de-a venera Cultul Luciferianismului care și-a ancorat cu putere Olimpul întreg, vreme de peste un secol, pe pământul binecuvântat, creștin, al Patriei mele, România.

Atât, măcariu, să fi făcut și eu, nevrednicul și mult-ticălosul! – zisăi încetișor, bravului meu Curcan Moldovenesc, mângâindu-i fruntea lui pănășată, cu o mână, și sărutându-i-o apoi, nespus de fericit, a-mi cugeta: să-mi deie careva, tot aurul lumii aceste, și nu te-aș schimba pe nimic, bravul meu erou! – că nici măcar o pană de-a ta, la socotința lui Dumnezeu Stăpânul nostru, nu face câtu-i banițele loru! – și oftai. Cezaru acela al lor, mult-iubitul-lumii Cezariu, le-a stricat mințile semenilor mei. Iată ce-or făcutară, smintiții vremii! – și privii îndărătu-mi, cătră Academia lor măreață. Nimică nu-mi folosește dintr-însa, cum nici nimică a vrea de la aceeași, – iar Popândocul îmi socotea mai devreme, că împotrivirea mea, ar fi tocmai fiindcă n-am vreun merit de la șleatca lui Masonică, ori aș fi revoltat fiindcă n-am vreo diplomă ori altă hârțogăraie de-a lor lumească, pe care și-o tot flutură de colo-colo, prin Cotețăria Literară, când unii, când alții! Ce nebuneală! Ăsta niciodată n-o să înțeleagă Jaful Identității naționale, petrecut într-o istorie amară, n-o să înțeleagă – cum nici alții, orbi deopotrivă, – că mai toate chipurile acestea stimabile care și-au încrustat numele în istoria lor înșelătoare în carele s-au educatără generații întregi, nu-s decât niște bieți oameni care nici măcar să fi realizat ce fac, prin contribuția lor, ba pare-mi că printre dânșii, dintre cei care le-or ridicat în cinstea lumii, busturi de tot soiul, n-au înțeles că prin chipurile acestea idolești, nimică nu s-a ales din toată parada și neguțătoria lor, căci Dumnezeu, astfel, a orânduit ca să ajungă uitate ale vremii, datorită slavei celei deșarte a lumii, ca de altfel, și a întinării și pângăririi acestui neam, – și precum praful și pulberea se alege întru totul, la final, de toate cele ale lumii, care nu slăvesc decât chipul cel hâd al păcatului, edificându-l, iaca, mai mare e Dreptatea Stăpânului, decât a slugii celei neștiutoare.

O, tu, curcănașule drag, dacă te-aș învăța a recita poezie, și să cânți pe -Clo – precum clapele pianului, întru cele ale lumii, smintiții aștia, ți-ar ridica și ție col-șa un bust de bronz, ba cu finețuri s-ar întrece meșterii, la a te dichisi cum se cuvine, ca mai apoi la paradele lor, prostimea a-ți aduce închinăciune. – zicu-i, pănășatului, încetișor, a nu mă auzi Popândocul. Poi, oftai iar. Cugetai… că… e fără de folos, a înșira lumii, înșelăciunea bravei lor Academii, e îndeajuns aste trei paragrafe cu Sminteala lor, tr-a le iscăli citeț, la dascălii deșertăciunei: un Prost. Simplu. Nu trebe nume, – ce să facă dânșii, cu numele? A-l huli?! Nu mă afectează cu nimic. Hule, primesc mereu. Încă, socotindu-le, mai vrednic mă fac, primindu-le, decât a îndura, scrâșnind din dinți, beteșugul laudelor și vicleșugul amabilităților, cordialităților, – acelea, la drept vorbind, ar fi o calamitate, pentru unul ca mine. Că pentru un Prost – cuvine-i-s-a darea de seamă – el însuși, a și-o facă, de-i Prost îndeajuns. Că.. ce folos, altora, a socoti ei, Prostia?! Oamenii! Oamenii și Prostia!

 Haaaaa! Ce nebuneală, – o ajuns Prostia, la rang de cinste, în vremile noastre, Curcane Prostea! – mă trezii a-i șopti iară, pănoșatului. Zâmbii. Un zâmbet larg, într-o corespondență cu precupeții cei mai de-n giosul treptelor, tot iscodind cum mă ridicai eu, frumușăl, poi analizându-mi cu monoclul, fiecare gest al scoaterii anticului ornic din suman, tr-a-mi afla colo-n cadranul sclipitor, ca un sextant, mersul stelelor, – și gata! Timpul, da. Timpul meu, de-a fi aci, a trecut. E vremea să părăsesc aceste plaiuri academicienești, – gândii, amuzat, și aducându-mi aminte de “Oricare cap îngust un geniu pară-și”, mulțămii prietenului meu de suflet, Eminovici, poi înmânai jaloba mea, Popândocului…

Și-am plecat…”

• Va urma…

2018 ©Th3Mirr0r