TĂCERE – „Viața unui prost” – I.X

TĂCERE

„Viața unui prost”

[ I.X ]

„Tic!.. – și pe ceasul meu, a mai trecut un zvîcnet al Clipitei. Aici, în lumea oamenilor, timpul se măsură diferit, – pe când în sine-mi, ancorându-mă unui Prezent continuu, într-un moment al Trezirii la Realitate, exist. Și-n această Existență, un fulger care se scoboară din norii învinețiți de poveri și amestecând purpuriul amiezii, sfredelul Minții, ca o Daltă încrustând în Timp o linie melodică, îmi readuce într-o sclipire din Momentum, pe sărmanul Eminovici. A fost îndeajuns a citi prin opera sa „Geniu pustiu”, ca să constat tragedia vieții sale, datorată în principal unei lumi pe care abia când a ajuns a cunoaște-o în desăvârșirea-i, să o simtă, întru totul, sufletește. Oamenii, nu înțeleg ceea ce înseamnă Suflet, cu adevărat, – sau, mai bine spus, nu mulți sunt aceia care să aibă acea deplinătate a Înțelegerii. Însă, cei care au acest dar al trăirii specifice prin care pot recunoaște cu o precizie deosebită, ceea ce se întâmplă cu sufletul omului, – exceptând preoții, monahii și monahiile, care au Asceza spirituală – realizează cât de multă suferință există în lume, iar această suferință extremă, o resimt ca strivindu-le fiecare părticică din ființa lor. Astfel de evenimente, le-a resimțit marele poet, scriitor, publicist, jurnalist și filosof  național, Mihail Eminovici. Să simți la o asemenea capacitate, toată suferința umană, atât cât îți este permis de la Dumnezeu, pe cât este și o binecuvântare, pe atât, și un blestem, în special, dacă ajungi a te închide în sine-ți, ridicându-ți un zid al suferinței, ca într-un final, să arzi, pur și simplu, într-o izolare, e o tristă, incomensurabilă nefericire, ca unele suflete să ajungă în astfel de extreme, fiindcă din astfel de căderi sufletești datorită Deznădejdii, s-a ajuns la sinucideri, în variantele cele mai grave, pe când în treapta a doua, la nebunie, iar la a treia, omul devenind un tiran, o armă, în lumea umană. Sunt posibile astfel de căderi, datorită faptului că interacționezi cu duhurile, acest război nevăzut fiind mărturisit de sfinți, – iar a te rătăci pe cărările acestea către Labirintul cel fără de margini al Minții, e ca o moarte lentă, sufletească, cea în care sufletul se sustrage simțurilor fizice, orientându-se către explorarea adâncimii sale, și pe măsură ce se afundă într-un Hău, mai ales accesându-și Genia, poate ajunge pur și simplu, într-o situație pe atât de extremă pe cât și nerecunoscându-i semnele, persistând, să se videze sufletește, să își stingă flacăra sufletească, de unde.. nefericitul deznodământ. Astfel de stări a cuprins marele Eminovici, precum se și revede în “Sărmanul Dionis”, descriind cu acuratețe tabloul Izolării, – una pe care n-ar fi dorit-o, însă supus acesteia, vrând-nevrând, în momentul trezirii la Realitate. Da. Realitatea. Oare, mă întreb, – mai știe, careva, ce mai este aceea, Realitate?! Și cam pe ce Scală a Realității, se regăsește, respectiva persoană?! Privesc înspre Popândocul acesta care fierbe de furie, pe atât de tare încât în urechile-mi blege, nu mai pătrunde nimică. E ca la măgărușul lui Nastratin Hogea, așa-mi devin și mie simțurile, ascuțindu-se la mult-bunătatea lumii aceste, și toate îmi par, uneori, că-s precum smulse dintr-un basm. Iată, unii dau cu pietre, iar eu, Prostul, le preschimb în flori. Flori sălbatece de câmp, onorabililor! – mai că-mi vine-a zice, potrivindu-mi iarăși ceasornicul, pe un alt zvâcnet care mă readuce în prim plan, aici, pe treptele Academiei Păgâne, unde s-au și adunat câțiva precupeți, mai de-în-giosu-mi, – iar ochii mei, sclipesc, arici-licurici, scăpărici, privind către negustorii care-și dau coate și ridică din umeri, ba pe deasupra și hlizindu-se, într-un rânjet boieresc. Mde! Lumii place bârfa și scandalul, – în definitiv, de ce n-ar avea denșii, totuși, un motiv de-a rămâne?.. Măcar, știu și eu una și bună, pân’ la urma urmei, iaca: prost, prost, da nu-s Prost, degeaba!..”

• Va urma…

2018 ©Th3Mirr0r