TĂCERE
„Viața unui prost”
[ I.IX ]
„De-acolo, de pe treapta sa, Popândocul îmi pare a fi pe atât de înfuriat pe neclintirea mea, pe cât și pe sine însuși, – mai exact – pe neputința sa de a înțelege starea mea de mulțumire. Fiindcă, eu n-am făcut altceva decât să mă înființez aici dinaintea Academiei Păgâne, spre a-mi exprima mulțumirea. Da. Mulțumirea. Am o imensă mulțumire în sine-mi, încât din prea multă clocotire, dă pe-afară. Mulțumirea mea, e ca un vulcan care colcăie în adâncul pământului, frământând straturile cu puterea Focului amestecându-se cu Apa. Da. Apă și Foc, în Armonie. Tocmai invers, decum se află prin științele lumii, categorisind fiecare Element ca după proprietățile sale, tot studiind de zor în Cartea Nimicului de și-o numesc savanții, Știință. Ori, Informația, nu este Știință. Proprietatea unui Element al Naturii, nu este redată nici de cel mai aprofundat studiu pe care și l-au tot asimilat de-a lungul ultimului secol, de pe urma invențiilor – cărora, nu pot să le tăgăduiesc însemnătatea, – desigur că apreciez nivelul excepțional al ultratehnologizării, – însă când vine vorba de impactul acestuia asupra omului, – Ființei Umane – nu pot să mă aflu decât într-o polarizare continuă, antagonică, mai ales, când vine vorba despre exterminarea oamenilor, care n-au nicio vină, până la urmă, pentru planurile acestea diabolice ale stăpânitorilor bestiilor din umbră, despre care puține, se cunosc, și prea multe despre care nu se pot vorbi, toate trecute sub „Codul tăcerii”, amintindu-mi de vechile statui iezuite cu pelerinul care era păzitorul secretelor acestor societăți din umbră care nu se sfiau să afișeze o întreagă simbolistică mult-vorbitoare, codificată în așa fel încât, în văzul lumii, fiind, trecea neobservată mulțimilor neștiutoare, pe când admirația deosebită a celor care puteau recunoaște semnificații adânci, era ca o împlinire a scopului pentru care să fi fost închipuite. Ba chiar același “Cod al tăcerii”, revăzându-se în aceeași valență cu spectru larg în „Protocoalele înțelepților Sionului” pe care abia dacă și le mai reamintește careva, într-un treacăt, într-atâta hărmălaie a societății ultramodernizate și potrivite – pe ceas! – ca după conformitatea socială, într-un antrenament continuu al dezumanizării, – și totuși! – statuia cu un copil-îngeraș care ține o mână perpendicular pe axa centrală a corpului, cu indexul orientat astfel încât să întretaie buzele într-un mimic “Șșșt – St!” – parcă-i și mai mult-cuvântătoare, tot studiind-o de zor, înțepenit al Timpului într-o bătaie de ceas, – precum aci, pe treptele Academiei Păgâne, într-o deplină – și conștientă – stare a celui treaz, din adormirea lumii. Și-mi pare că tocmai aceasta, să fie insuportabilă, mulțimii specializate într-a călca în picioare pe cei care i se împotrivesc duhului lumesc care transcende, de la unul la altul, când prin unul, când prin-tr-altul, – ca în final, să răbufnească, oarecum, ca un vulcan noroios, cu atâta furie și necioplire, cu cât pot revedea pe chipul Popândocului care n-are habar pe ce lume trăiește, darmite, a mai pricepe ceea ce transcende prin sinele său. Acesta, nu poate înțelege lumea duhurilor, – deși în ritul lor masonic al claselor de jos – nivelul inferior al principalelor loje, care sunt expuse publicului pe tot mapamondul – se recunoaște, cât de cât, semnificația, printr-o altă-mai-veche-știință a vechilor magi și vrăjitori ai antichității, numindu-și-o Alchimie. Iar încăpățânatul acesta care nu se mai satură de sfadă, nu realizează nici teoretic, despre toate aceste stări pe care eu în nemișcarea-mi, i le aflu cu ușurință, – darmite, a mai recunoaște, practic, veridicitatea. Însă eu, nu sunt aci, pentru el, – nici pentru războaiele lumii. Eu sunt doar pentru a-mi exprima multa mea mulțumire, înființându-mă a le da de știre ucenicilor și dascălilor satanei, că vor da seamă, într-o bună zi, cu toții, la atâta ucidere de suflete, – iar răzbunarea nu-i a mea, căci doar Dumnezeu e Dreptul Judecător. A mea, nu poate fi decât vina de a fi participat, cu voie sau fără de voie, cu știință de cauză ori cu neștiință, pe o vreme, la mult-bunăstarea acestei lumi care dintr-atâta minunăție, să orbească la vădita scumpătate a Realității indicându-le taman contrariul: totul se năruie văzând cu ochii, toate devin pe atât de inutile pe cât și stârpirea Ființei Umane, – ba chiar Natura însăși, adânc legată de Uman, manifestă Suferința. Sunt tot mai puțini oameni, la această vreme, care să poată înțelege crunta vătămare a oamenilor, – dar mai ales, din ce în ce mai puțini, a pricepe că Suferința oamenilor se manifestă prin tot ceea ce înseamnă mediu înconjurător, Natura însăși, ca un vulcan, eliberându-se… Așa-l văd și pe bietul Popândoc, eliberându-se de furie, ca un micuț copilaș care a fost dăscălit numai în căile fărădelegii, – iar acum, precum un gheizer, împroșcându-mă cu noroi, – însă! – tot nemișcat, aci, cu două trepte mai de-în-gios, iar când la urechea mea, să răzbată-n treacăt ăl “Halal !”, – tot mut, un simplu Prost, privindu-l, neclintit, – pe când Gîndul a-i zice drept răspuns: „Haram, haram!..” – și zâmbesc, fad, ușor, ca parcă amintindu-mi de dictatura regimurilor anterioare, ca tocmai situația în care.. să ți se spună, la un moment dat, cu claritate: noi nu avem nevoie de oameni inteligenți, ci de o adunătură de proști, pe care să-i organizăm după placul nostru, iar ei, fiind la cheremul paznicilor pe care o să li-i desemnăm, tocmai ca într-un final, cu toții, să încuviințeze: noi nu suntem plătiți să mai și gândim, – în lanțuri, ne supunem orbește mâinii care ne hrănește, – și surâd: Șeful, despre măreție, vorbește, muncitorul, ordinul execută, orbește, – unul pe altul mereu se-înrobește, da’ cin’ să le socoată băbește?! La mine, – în lumea Prostului, adecă – nu există diferență de Altitudine și Atitudine.”
- Va urma…
2018 ©Th3Mirr0r
Oglinda Literară 