TĂCERE – „Viața unui prost” – I.VIII

TĂCERE

„Viața unui prost”

[ I.VIII ]

„Zadarnică-i și împotrivirea acestuia care pe măsură ce se răstește la mine, se mai ridică o treaptă, de parcă sperând că aceasta i-ar amplifica năravul cel prost al lumii celei puse pe sfadă, – nărav prostesc dobândit de la educația lor în cele ale Dezbinării, ce mi se aseamănă cu îndepărtarea unei inimi față de cealaltă, când.. pe măsură ce distanța crește considerabil, unul trebuie să crească intensitatea vocii pentru – chipurile – a pătrunde aerul astfel încât tonalitatea să i se imprime în urechea celuilalt care – neaparat! – trebuie să asculte. N-am luat totuși cazul în care.. poate acela care trebuie să asculte, – Ascultătorul – trebuie să fie orientat special către aceeași direcție din care destinația sunetului inclus, să predomine, – cum dacă-i pe partea stângă, poziționat, iar frecvențele în intensități diferite parcurg o linie melodică a transcende inducția fricii către cel pasiv, s-ar putea să eșueze, datorită inconsistenței accentului, – să nu mai vorbesc despre amplitudinea vântului care poate distorsiona, până la urmă, potențialul autentic al analogului. Hmmm!.. Iaca, nu m-am gândit nici la faptul că orientarea mea în Timp și Spațiu, poate fi determinanta acestui Popândoc de rit masonic, a urca o treaptă mai sus, pentru a-și închipui fie dominația, – impozant precum Stâlpii Academiei Păgâne amintind de Republica  Romei care a generat Cultul Democrației într-o altă scornire a elevării minții omenești la gradul de ridiculozitate maximă, suplinit întocmai – și desigur – de cugetătorii vremurilor, uneltind alte metode de dominație a lumii, unde „Dezbină și Cucerește” să devină o Strategie de Război cu origini mult mai vechi, încă de pe vremea tiranului Nimrod, – și totuși! Acest Popândoc, se încăpățînează a-mi dicta, mie, Prostului, – unul, din mulțime, – spre a mă deosebi, luându-mi o oarecare Stimă de Sine, pentru a mă integra societății, – că eu n-am ce căuta acolo, pe treptele de laudă și mărire ale Cultului său Păgânesc, Eretic și Diavolesc, și că ar fi bine să-mi iau tălpășița. Pesemne poziționarea sa, pe de-a-întregu-n impozanța-i, mi-a adus la ureche frânturi de vociferări care-mi par precum cele ale unui contrabas căruia-i lipsește o coardă – aceea! – cea mai importantă, fiind, – și care prin lipsa-i, poate conduce o întreagă orchestră la nefericitele hule, din partea mulțimii care totuși, cere mulțumirea, de pe urma banilor investiți, nicidecum.. facerea-de-râs. Însă, păre-s-a că facerea-de-bine e mai degrabă o josnicie, aici, în lumea aceasta minunată unde din prea-marea-oamenilor-bunătate, pot distinge cu ușurință modul glorios al Spurcării LIMBII! LIMBII! Limbii terfelite de câteva generații încoace, substituindu-i valoarea regală a conașilor de cartier care fac paradă prin oraș în zarva fărădelegii, recitând mereu “valoarea mea, valoarea mea – și am bani, și am putere, – toți dușmanii mei să piară, eu-s un rege care Zbiiiiaaaaaarăăăăăă!” – și se pierde ceata lor de ne-educați, deîmpreună cu izul greu de mahala, de unde mai pot zări câte un bătrânel a zice: Halal! – mda. HA-LAL! Halal, de lumea aceasta, ce-a ajuns, amintindu-mi că de mai bine de un secol, marele, înțeleptul – și mult „Idiotul” – Dostoevsky, parcă prevestea ca un adevărat profet al vremurilor trecute spre contemporaneitate, cumcă “Vremurile noastre sunt vremea mediocrităţii, / [ … ] a pasiunii pentru incultură”, fiind suficient a privi orașe – metropole – transformate în adevărate ghetouri ale mizeriei și parșivității, ridicând la nu-ș ce putere matematică opera lui Hugo, „Les Misérables” – aceea părând o copie nevrednică denaintea măreței Opere a Realității cotidiene. HAHAL! – Zice-voi și eu, mâzgâlind ca arabul, – măcar cu Gîndul, dacă mâna nu mă ajută, neavând o daltă și-un ciocan colea, a smălțui o zicere pe treapta Academiei Păgâne: حلال, ḥalāl …

Mda. Halal, că nu-i interziză Fărădelegea!.. Ci mai bine-mi pare, că e permisibilă, precum Rangul și Funcția, că e după ăl de-i Magul minciunos a-i da elevului sârguincios, Distincția!.. Că poate fi și după Tresă și Epolet, că așa-i și Sclavul, colo-n lesă, la Proclet! Hal-E-Lal!.. Ca-n Taj Mahal. E pe Fildeș, omule, mărețule, – e pe fildeș de Mughal, când voi zice eu: Halal! Nu, nu mira-m-aș! Mao-soleul acesta ridicat spre slava păgânei de Minerva, n-are ce-mi da mie, mult-ne-educatului, decât un Popândoc, a-l înființa dinaintea-mi, să-mi arate mie cum îi Pasul, șî Compasul. Bietul neștiutor, de mai sus c-o treaptă ca mine, ridicat la a doua, de-amu, pe Scala Protectoratului, n-are nicio idee, măcar, despre toată istoria sa de jafuri, violuri și crime, – Istoria adevărată a acestui Cult care s-a instaurat în țara aceasta întemeiată pe sânge, pe lacrimi, pe suspine, – în țara aceasta unde Poporul, prin subversiune ideologică, a fost transformat în Populație, în doar câteva generații, sub mult-oblăduirea acestor scumpeturi de oameni care sub chipul păcii, iubirii, bunătății, au uneltit Fărădelegea. Iar acest Popândoc, în mult-servitudea-i, – oarbă și fără de temei! – habar n-are pe ce lume trăiește, însă vine mie a-mi spune, – mie, Prostului! – ce înseamnă a trăi. Acest Popândoc de rit masonic, habar n-are ce lume e aceasta, și cam pe ce-a fost clădită, această lume, în care dintr-atâta minunăție, suflete, – SUFLETE! – se pierd, într-o desfătare a Iadului. Hal-Al! și Hal-El! حَلَال • (ḥalāl) – חלא • (khālā) prin Mahala. Cu महा (mahā́), महत् (mahát) prin târg, la vândut și cumpărat, Halal, Halel, ce Prunus Mahaleb!..  Haram حَرَم, (ḥarām) حَرَام mulțimii, Halel حَلَال (ḥalāl) prostimii!.. A zice apoi, că n-am eu rost bun, colea pe treptele Academiei, măcar a-mi arăta mulțumirea?! Eu sunt foarte mulțumit de aportul acesteia, la lumea minunată în care trăiesc. Iar ca fapt doveditor, din mulțumirea mea, aducând-o ici, pe trepte, că eu nu vreau nici urca, nici coborî, – eu, Prostul – îs mulțămit aici unde mă aflu. Eu nu măsur Treapta cu Pasu’, și nici lumea cu Compasu’ – ci stau așa, nemișcat, zâmbind – deși trist, un zâmbet Real, fiindcă le recunosc de ceva vreme.. Deșertăciunea…

Cam știu eu ce-i prin târgul acesta academicienesc unde potlogarii se țin de comicării, – și mai știu eu cam ce “mărfuri fade, ușurele”, s-au tot perindat în ultimul secol, de când l-au ucis pe Eminovici, pe când vedea-n juru-i numai „fluturi de toamnă” recitând în van, mulțimilor oarbe de slava cea deșartă, „Stelele țării” – așa că… o să mă mulțumesc doar cu o privire peșcheșă către Popândocul acesta care nu se mai satură de sfadă, iar când urechiușele mele măgărești or să prinză din zbor „Halal!”, voi răsuna din Gîndu-mi: “Haram, haram!.. ”

• Va urma…

2018 ©Th3Mirr0r