TĂCERE
„Viața unui prost”
[ I.VII ]
“Trist, dar adevărat. „Ordinul se execută, nu se discută!” – zicu-mi, privind bietul Popândoc de rit masonic, îmbrăcat – la 4 ace – și deschizându-și brațele, ca din Compasul Cultului pe care-l venerează orbește, fără de a înțelege, măcar, că un astfel de Prost ca mine i-l poate deschide în tot atâtea grade cât pe Cerc, încă și făcându-i Artimetica-într-o fundiță, a i-o atârna la gât, din G, C și din C, X, unde Y să-i pună ventuza lipitorii a-i ciobi Merkaba lui păgânească. Dar acela, neputincios, gesticulează a Pagubă, – ca-într-un spectacol de pantonimă care ar trebui să mă miște, – însă eu, nemișcat în lumea lor minunată, plină de Minciună și Înșelare, m-am oprit în timp, pe IX – XI. Că mi-am dat de lucru pe-un abac, ici pe treptele Academiei Păgâne care-o slăvește pe Buhă, – socotindu-le dintr-o bătaie de ceas, frânta lor neputință de-a nu recunoaște ce este acela Om. Om Liber. Ființă Umană. Oprit în Timp, eu trăiesc, adaptându-mă constant unui A FI, în care eu, pătrunzând cu sine-mi, Adâncimea, să-mi văd nimicnicia. O! Mare lucru, pe-astă lume, a ști cine ești, cu adevărat, când toți se înghesuie a-ți redefini Natura ta Umană, când toți se străduiesc a-ți potrivi Chipul tău, după a lor deșartă părelnicie! Părelnicia cea deșartă a lumii, care îți spune încă din leagăn ceea ce trebuie să fii, ca să exiști, deși tu încă de la sosirea-ți pe lume, le strigi Deșertăciunea, cu lacrimi și plânsăt!..
Popândocul de rit masonic ce șade acum pe-o treaptă mai de sus, în slaba-i încercare de-a mă intimida, răstindu-se ca un leu fioros – Paraleu! – către Prostul care n-are urechi decât pentru adevăr, îmi comandă – mie, omului Liber! – să părăsesc altarul lui de fală și migală, – iar eu, desigur, zâmbindu-i, sfidător, n-am glas, a-i zice, aceluia, cam ce-l așteaptă într-un viitor apropiat sau îndepărtat, – fiindcă dacă ar înțelege, ar zice treptelor să se smulgă singure și să se prăvălească peste dânsul; mă mulțumesc așadar, cu un zâmbet fad, trist.. și… pustiu… Trist, dar adevărat. „Ordinul se execută, nu se discută!” – și mi se pare că-mi reamintesc eu, cam de pe unde s-a smuls astfel de eveniment nefericit care avea să schimbe viețile oamenilor. Bieții oameni, au devenit victime ale propriilor alegeri, cum din propriile lor rânduri, s-au ridicat stăpânitorii. Dumnezeu le permite astfel căderea, spre a-și vedea roadele propriilor lor ogoare pe care fie n-au semănat ceea ce trebuie, fie, nu s-au îngrijit de tot lucrul bun și folositor, fie, le-au lăsat pustiite, ba încă această pustiire aducând-o tuturor, precum aceeași veche premiză: „nici eu să nu am, dar nici tu”, – laolaltă cu: „atunci când îi dai, îi fată vaca, iar când îi iei, îi moare vițelul”.
O! Ce vremuri! Câtă înțelepciune bătrânească, lăsată de izbeliște, pentru păgânătatea Orientului și hula Occidentului! – iar Gîndul meu zugrăvește grotescul tablou al vremurilor acestea, – o schiță în tonuri de gri, cu fină trecere dintr-un vârf de Grafit, – să fie.. măcar un #B, d’-Esență moale, cu o Valoare de 4:
Bătrânii?! Ce știu ei?! Niște proști, crezând într-un basm frumos cu ăl’ de-i zic ei Dumnezeu, – un moș cu barbă colo răsfoind nourii, tr-a vedea ce se mai întâmplă prin lumea aceasta minunată a celor ce cred în stane și-n închipuiri. Bătrânii?! Ce știu ei?! Proști, făr’ de carte – alta – decât sapa și opinca, – făr’ de minte – alta – decât a vorbi-n dodii povești cu Ivan Turbinca, ori a recita Psalmi în vânt, ca nălucii, ștergându-și sudoarea frunții! Bătrânii?! Ce știu ei?! Învechiții ăia care n-au știut altceva decât a râni orătaniile prin ograde, ’poi îmblând Frunza-Frăsinelu ș’-a tăie frunză-n coadă la câni! Bătrânii?! Ce să știe dânșii?! Toată viața, legați de câmp, înhămând boii la giug șă socotind prin tăul satului, hărmălaia. Nici carte n-au, dară, – ce lecții să ne deie nouă, culților? – Nici a ști a să-îmbrăca, darmitea, a mai vorbi, – ce lecții să ne deie nouă, ispravnicilor? – Nici că au habar pe ce lume trăiesc, – umblă de-alde Coate-Goale și fluieră a pagubă, Păcală ori Tândală, colo-n colbul drumului, – ce lecții să ne dea nouă, talente de oraș?! – Primitivii aceștia încă mai cred într-un basm, cu oameni simpli pe care să-i numească sfinți, – auzi, sfinți?! simpli oameni! – noi, înțelepții, credem în Maimuță!
– – – … – – – și de colo, în toată hărmălaia aceasta de luminați care mai de care spetindu-se a trage în noroi pe cei cărora nu-‚’s vrednici nici măcar a le săruta mâinile, – numaidecât, vocea unui bătrân, pare că s-aude, șugubeață – și Fără Stima lor de Sine, mult-cuvântătoare – a le zice, de undeva, de departe:
Rămâneți dară cu Maimuța voastră, neciopliților, c-„ați trecut ca gâsca prin apă”, până la această vreme, și lăsați-ne pe noi, în lumea noastră, a ne vedea de orânduieli! Rămâneți dară acolo-n lumea voastră, neciopliților, dați colo ofrande la Maimuță, – ba fiți ca densa, Maimuțoi, unu’ ș’-altu’-n grădina voastră zoologică, – numai lăsați-ne pe noi, aici, în lumea noastră, a ne urma la socoteli. Rămâneți dară, precum fiii cei risipitori, pân’ v-a dezmeteci Viața ghini di tăt, – noi colea la margenea satului cel’a văchiu, la cumpina fontanei, șăde-vom, aștepta-vă-vom, tot a să vă ostoim însătarea! Rămâneți cu bine, dragilor, noi aprindem lumănări în urma-vă, spre mila sufletului vostru, care se risipește pe vremelniciile lumii, pe tot ceea ce vă închipuiți!.. Rămâneți cu bine, dragilor, că numai astfel, o să învățați și unii, și alții, a prețui, – când nu veți mai avea!.. – – – „Iartă-i, Doamne, pe bezmetici!” – – –
.. și astfel, și-o-împlinitară aceia, vrednicia rostului din care s-a desprins o povățuire spre toată orânduiala cea bună, pe care eu, pelerin, străbătând ăst pustiu, s-o reamintesc, oftând, privind către bietul Popândoc ce-și tot întinde mâna arătându-mi-o pe păgâna de Minerva, proțăchită spre fala Academiei. I-aș spune bietului nefericit că aș căta o daltă și-un ciocan a-i sculpta colo o altă stană spre care să facă plecăciune, – numai că-n locul semnăturii, a-i scrie mare, citeț: Nihil Sine Deo. Ș-atunci, poate că s-ar face PopânDac, – măcar.. a-înțelege, că totul e zadarnic…
Da… Zadarnic…
Dar Dumnezeu, privește… și tace. Numai El, Unul Dumnezeu, Bun și Darnic. Doar omul, e zădarnic… și-‘i cugetul… amarnic…
- Va urma…
2018 ©Th3Mirr0r
Oglinda Literară 