TĂCERE
„Viața unui prost”
[ I.VI ]
„Am mas aci, de-o vreme, un Prost – doar unul, – din mulțime, pe treptele Academiei. Nu sunt aici pentru titlurile lor, nici pentru rangurile lor, nici pentru tresele lor, nici pentru epoleții lor, – nici pentru întreaga lor lume a minciunii, înșelării și fărădelegii. Eu, Prostul, n-am nevoie de slava lor cea deșartă, – n-am nevoie decât a fi Prezent, într-o Clipă. Aici, pe treptele lor, să le măsur Deșertăciunea.
Pe dinaintea-mi, trec bieții oameni, grăbiți, oarecum, spre orânduielile lor. Mulți dintre aceștia care se grăbesc, sunt captivi într-o lume a Iluziilor în care desărvârșirea Labirintului o constituie Minciuna și mai ales, Înșelarea. Nu este absolut nimic de făcut pentru ei, decât a le accepta firescul în care au fost educați. Ei nu pot conștientiza despre adevăratul Jaf al Identității Umane, nu doar naționale, al neamului românesc și-al valorilor Reale. Ei nu pot percepe Frauda de câteva veacuri, care s-a instaurat în lumea lor, și îmi fac o adâncă părere, oftând: nici nu trebuie să o știe. Aceste secrete teribile, trebuiesc ținute sub tăcere. Fiindcă numai Tăcerea, le adăpostește pe toate, le ocrotește sub Ivăru-I adânc. Numai și numai Tăcerea, le suportă pe toate. Să tac și eu, pelerin… străbătând… ăst pustiu…
Dintr-o dată, un popândău s-agită spre mine. Popândoc!.. – mă amuz, în sine-mi. O! De-ar ști, acesta, ce se petrece cu lumea aceasta, ar înnebuni de viu!.. Cine să-i spună, acestuia, că eu nu-s aci pentru războaiele loru?!.. Tac. Popândocul, îmi pare că mai degrabă se ceartă cu sine însuși, crezând că mă ceartă pe mine. Gesticulează, ca bunica, pe când fugărea găinușe: Ușșșș! Ușșș, de-aici!.. – și-i mai lipsește vărguța, bastonașul, ori bota ciobanului, – cine știe?! – poate a scăpa cu dânsa, lumea lor minunată, de-un netrebnic care îndrăznește a zice despre sine, simplu: iată Prostul! – eu sunt nimic altăceva decât rezultanta lumii voastre pline de iubire și bunătate, laolaltă cu propriile mele alegeri. Culmea! A devenit sfidător, pentru alții, de a sta așa, înțepenit, într-o Clipă, fără de mișcare – alta, decât numai cea a inimii tale, care măsură clipitele vieții. Simplu. Tic… – urmat de .. Tac… Însă popândocului, nu-i este îndeajuns, – înțepeneala mea – aci, – pe treptele Academiei Păgâne, e o sfidare la adresa lumii ce-a cunoscut-o. O lume a vremelniciei. O lume pe care nu o poate înțelege altfel, decât numai atunci când pătruns de sfidarea-mi, se revoltă. Ori eu, zâmbesc… Zâmbesc privindu-i gesturile, mimica aceea goală și lipsită de Sens, mâinile sale vehement exprimându-și indignarea. Indignarea, de a fi văzut un simplu Prost, afișându-și mulțumirea. Îl deranjează, să vadă scris, mare, citeț, aceste cuvinte pe-o foaie ce-mi atârnă la gâtu-mi: „sunt un Prost”. E deranjant, pentru dânsul, ca un prost – unul singur, – din mulțime, să își arate prezența aici, pe altarul de slavă deșartă pe care de-un secol, și l-au ridicat societățile secrete, laolaltă cu toți cei care n-au dorit altceva decât stârpirea Ființei Umane și reducerea acesteia la stadiul unui animal, ca într-un final, într-o ultra-tehnologizare, de-a o anihila, pentru totdeauna, transformând-o într-un număr într-o listă cu numere. Popândocul acesta, îmbrăcat elegant, – la 4 ace – și purtând onorabilul sigiliu al bufniței de miazănoapte, nu știe nici măcar pe ce lume se află, – iar eu, mă amuz pe gesticulația sa ce-mi pare că reflectă maimuța în care crede, și n-am cumpărat de mai ‚’nainte, niște banane, să am la mine, a le împart fiecăruia dintre cei care ar trebui să-i deosebesc, după merite și vrednicii, – neștiind încă, de apartenența lor, – fie dintr-o peșteră închipuită de bătrânul Platon, fie, născocirea smintitului care să asemuiască omul, maimuței. Ori, până și zâmbetul meu, îl supără pe popândoc, – acesta, pare că tot gesticulând, se sufocă în cravata sa nobilă, de om distins al societății, – iar vocea sa, care nu răzbate în adâncul urechilor mele, îmi pare că e precum sunetul surd al ciocănitului în doaga unui butoi. Aș vrea să-i zic, într-un final, că eu găsesc acest eveniment ca fiind amuzant pe cât a-l numi Popândoc, semnificând personificarea aceluia care urmează Cultul păgânesc al antichității, încă de dinainte de Horus, și care pândește ca Sfinxul lor, din umbră, cu mintea prădătorului, închipuindu-și Cunoașterea într-un Ochi pe-un vârf de piramidă, – el făcând parte din aceeași șleatcă de sclavi-temnicieri, parveniți ai Sistemului pierzării. Simpla prezență a unui prost, pe treptele Academiei Păgâne, este pe atât de incomodă, încât dacă aș zăbovi mai mult de-o Menuntă, aci, prin lumea lor minunată, cei precum acest Popândoc, m-ar lega fedeleș a mă duce fie spre-o instituție dintr-aceea de-a lor în care tot s-au născocit fel și fel de experimentări ca prin manualele lor de tortură din care să li se predea monștrilor metode specifice tiranilor, – fie, a mă conduce cuviincios la o margine de câmp, a-mi puie arma la tâmplă, ca un alt sclav fidel al Sistemului, și… la ordin, să plec… Să plec, rostind în gându-mi un vers al marelui Depărățeanu: “mie dați-mi valea verde, / în locul auritelor zidiri”
- Va urma…
2018 ©Th3Mirr0r
Oglinda Literară 