TĂCERE
„Viața unui prost”
[ I.V ]
„Mă las lehamite. Ei n-au răspunsuri, la întrebările mele. Umile întrebări, pe care mi le consideră ca impertinente. Așadar, e o impertinență ca un Prost, din mulțime, – doar unul, măcar! – să se trezească într-o bună zi, a se înființa dinaintea somităților care au stârpit neamul omenesc, – nu doar a zădărnici seminția românească! – prin științele lor, smintelile acestea antropologice care n-au avut decât un singur – și unic scop: de a reduce Ființa Umană la stadiul unui animal. O! Că bine zicea maestrul Țuțea: “Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.” Înalta lor Academie – Păgână, nu ROMÂNĂ! – nu vrea să știe de Dumnezeu, iar cei care vor să-L cunoască, trebuiesc declarați Nebuni, Idioți, și Tîmpi. Încă, de parcă n-ar fi îndeajuns, oricare din aceste categorii special născocite pentru a genera conflicte sociale asupra individului, conducând la izolarea prin care războiul manipulării psihologice să se fi încheiat, – neaparat, trebuiesc ghidate în labirintul unei și mai mare încrâncenări, unde.. legislativ, trebuiesc declarați ca fiind extremiști, fanatici – și asta, după ce în prealabil prin dialectică hegeliană să fie indusă premiza vinovăției declarate public, aceia fiind stârniți spre tot felul de stări conflictuale concepute ca prin amplificarea acestora, să devină perfectele exemple ale societății care privind deviația și distorsiunea, să le substituie, declarativ, orice închipuire, oricăror membri care nu se pot integra normalizării sociale, oricăror – indivizi – expulzați pe-o insulă a deținuților care se răzvrătesc, și asta indiferent de cauzalitate, oricăror barbari și sălbatici care să devină o nu altceva decât ofensa Civilizației, prin comportamentul indus. Încep să cred că în toată hărmălaia aceasta a cotidianului, în care oamenii, într-un continuu proces al dezumanizării, caută mai degrabă vinovați în oricare se află împrejurul lor și mai puțin în ei înșiși, – mă simt fericit, – eu, – Prostul, prin lumea lor. O lume care întrece orice închipuire, mai ales când dintr-o nefericire, a te trezi că efectiv, trăiești într-o societate în care pentru a supraviețui, trebuie să te supui benevol, tuturor Regulilor mulțimii, unde conformitatea socială amintind de experimentele lui Asch, păre-s-a că dă roade consistente, pe zi ce trece, nemaivăzând altceva decât zădărnicia Progresului închipuit, de parcă ridicând la nu-ș ce putere matematică, strădania decadelor bolșevice, prin care groaznicul Materialism, să se fi infiltrat pe atât de mult în inimile oamenilor, încât într-o bună zi, a declara singuri: noi suntem stăpânitorii acestui pământ, dar peste noi, alți stăpânitori, cerându-ne birurile, – noi n-avem nevoie decât de tiranii pe care am ajuns a-i venera, cu nume de criminali pe strade, adunându-ne la toate sărbătorile lor, locuri în care cu toții, la o paradă, a cânta: Moar-tea, moar-tea, moar-tea, moar-tea! – și tot cântând-o noi așa, oricare e liber să facă ce vrea, atât timp cât nu supără Partidul, atât timp cât urmează întocmai Protectoratul!.. O, da!… Ce vremuri!.. Cum s-a reușit, ca în câteva decade, doar, să se stârpească Umanul, nici nu mai vreau a mă gândi, – neînchipuindu-mi, măcar, în toată prostia mea, cam în ce moduri, să se fi infiltrat societățile secrete și cultele păgânești laolaltă cu acestea, hulind mormintele străbunilor noștri, Români, – adevărații Români, demni de toată cinstea și onoarea. N-au glas, mormintele lor, a zice: ne este milă de voi. Atât. Nimic mai mult, a adăuga. Fiindcă nu există alt cuvânt, a-l ancora de cele mai înalte clădiri, cu un slogan maaaare tare de tot, a-l zări cu toții: RU-ȘI-NE! Da. Să se rușineze, așadar, toți aceia care au transformat Ființa Umană într-o umbră a ceea ce a fost, cândva. Să se rușineze toți cei care au smintit pe toți copilașii vremurilor acestea, pentru Ignoranța de a nu se gândi nici măcar o clipă, la repercusiuni, ci – așa cum au fost învățați de regimurile tiranice anterioare, a zice: am casă, am masă, am servici, am bani, am ce pune-n gură, mai am și-o muzică frumoasă a-mi cânta-n strună, să țopăi, – mai am și câte-o vacanță, pe ici –colo, eiiii! Eiiii?! Treacă-meargă! Ce mi se cere? A preda proștilor despre dinozauri? Fie. Mă-învoiesc. Eu vin col-șa la școală, deschid manualul de sminteală, și mi-i pun a repeta ca papagalii ce-or scrisară aia ce-or descoperitară scheleții, – aia, mai mari ca mine, cu leafă mai mare, cu titluri, cu ranguri, cu tresă. Haida! Încolonaaaaa-rea! Și cetiți bine de tot, ce scrie, memorați, memorați, memorați, vă dau note după merite, treceți clasa frumușel, și apoi, alții! La rând!.. Iată, ce nefericire, subliniată într-o linie satirică, măcar a zice și eu, pe urmă: da prost mai sunt, măi, în loc a-mi vedea de treabă, ș-a închide ochii, la asemenea nemernicie a vremurilor, de a strica, efectiv, mintea omului, reducându-l la stadiul de animal umblător și vorbitor, – în loc a primi colo, cuviincios, meritul meu, partea mea, locul meu, – fala și migala, lingura și oala! – m-am încăpățânat a șade pe treptele Academiei Păgâne – nu ROMÂNE! – care-o ancorează, ca fapt doveditor, pe păgâna de Minerva, – și aci, unde mi-s de-o vreme, nici a striga, să nu supăr călăii, cum nici gesticula, să supăr doftorii, – ci doar a sta, pur și simplu, cu o foaie atârnată de gât pe care să scrie atât: sunt un Prost. Un minut. Atât să fie, pe ceas. Că mai am și alte rosturi, pe-această lume minunată, încondeind-o-într-un răvaș!..”
- Va urma…
2018 ©Th3Mirr0r
Oglinda Literară 