TĂCERE
„Viața unui prost”
[ I.IV ]
„Da. Mi-am risipit viața mea, pe vremelnicia lumii. Pe educația vremelniciei. Mai bine m-aș fi născut undeva, într-o junglă, să nu gust otrava aceasta a lumii, să nu-mi întinez trupul și sufletul, cu toată potrivnicia. Iar școala mea, să fi fost Natura și Dumnezeu. Profesorii mei, să fi fost cei mai bătrâni dintre toți arborii, că eu ca orbul, ajungând, zicându-mi: Doamne, Dumnezeule, fiecare frunză Te mărturisește, numai eu sunt orbul, nevăzându-le pe acestea, cu ochii aprinși după deșertăciunea lumii!.. Și mă-întrebu: la ce folos, toate aceste științe care nu fac altăceva decât să te despartă de tot ceea ce ești, ca Ființă Umană? Toate acestea, n-au adus niciun folos Real, lumii, ci numai aruncând-o într-o prăpastie a necunoașterii – închipuindu-și-o ca pe cunoștință. Aș scrie în cartea științei lumii aceste, după îndelungile mele căutări și aflări un cuvânt mare, să-l țină minte toți dascălii mei: R.Ă.T.Ă.C.I.R.E. – fiindcă m-am rătăcit în Hăul științei lor, uitând de mine însumi, de ceea ce zace în mine, de tot ceea ce sunt, de orice pot a fi, necunoscând altceva, decât ceea ce într-un final, a zice, simplu: iată-mă, eu, omul, nu sunt decât praf în vânt, să-l spulbere vremurile, – iată Prostul. Unde sunteți voi, dascălii mei, să vă arăt mormântul, unde stârvul acesta plimbându-se prin sânul lumii voastre de atei și păgâni, care răpiți copilăriile tuturor, va îndrepta mâna tr-a-arate-vă cum ară de zor moartea peste țastele tututor luminaților? Unde sunteți voi, dascălii mei, să vă spun, măcar șoptindu-vă la ureche, să nu fiți jigniți, cumva, de mustrarea-mi: voi m-ați învățat întunericul, dar eu văzându-l în inima mea, am să spun doar atât: îmi este milă de voi. Și atât. Nimic mai mult, să adaug. Nimic mai mult, a socoti, – fiindcă eu nu știu socoti nimică, decât ceea ce mi-ați dat a înșirui pe-un abac, o sumedenie de științe fără de un folos Real, sufletesc. Lumea aceasta, s-a umplut de întuneric, de pe urma acestor potrivnicii, bieții copilași ai lumii aceste, n-au învățat nimic altăceva, decât ura, răzbunarea, – violența dusă la extreme, – rebeliunea, nerușinarea, – zădărnicia. Și ca să nu mă numiți un fanatic, iată că n-am să vă vorbesc eu vouă despre Dumnezeu, și nici despre cele sfinte pe care le-ați tot hulit cu slava cea deșartă a lumii, – că și așa, nu am eu vrednicia de-a vorbi despre ele, fiindcă nu-s nici preot, nici monah, ci doar un biet păcătos, – mult-păcătos, întinat de toată ticăloșia și sminteala pe care și-a recunoscut-o, nainte-vă, numindu-se PROST. Da. Un Prost. Unul, din mulțime. Însă, o să vă cer dovezile, concrete, ale celei ce v-o numiți Știință, – dovezile de drept, și incontestabile, prin care unui Prost, a-i dovedi că nu-i doar o Sminteală, tot acest amalgam de născociri omenești și invenții, care n-au făcut altceva decât să stârpească Ființa Umană, – iar ca drept dovadă, – Faptic! – din partea-mi, a vă invita să privinți ca dintr-o oglindă, crunta lumii suferință, despotismul fără de margini ai celor ce au funcții și ranguri de care nu doar că nu sunt vrednici, ci se fac potrivnici oamenilor, înlănțuindu-i unui Sistem pe atât de vechi încât să se revadă Sclavia antichității. Ce mai rămâne? Biruri la Cezar și Faraon pentru până și aerul pe care-l respir? O! Spuneți voi, dară, că nu trăiesc într-o astfel de lume, în care ca să trăiești, trebuie să plătești birul Existenței. Spuneți voi, dară, – vă rog, vă implor, spuneți lumii, adevărul. Nu mie. Eu cunosc doar o parte a acestui adevăr, din alte adevăruri care se supun unui aceluiași Adevăr cu mult peste puterea noastră de înțelegere, a tuturor. Iar adevărul meu, personal, e că sunt un Prost. Da. Un Prost, și eu, în lumea aceasta minunată, în care ca să poți trăi, trebuie să plătești. Să plătești, din însuți timpul vieții tale. Timpul, o, dragii mei dascăli, timpul. Și ce scump, e acesta, în sânul lumii, – dar v-ați gândit, că pe atâta risipire care se petrece, în fiece secundă, unul moare de foame, în timp ce noi, ne ospătăm pe îndelete, – unul moare de frig, în timp ce noi, huzurim la căldură, – unul moare de durere, în timp ce noi, chiuim de bucurie, veselindu-ne, fericindu-ne, dănțuind, petrecând? Nu. Eu nu cer socoteală nimănui. Chiar nu cer socoteli, cum nici a ridica judecăți. Ci pun și eu, din toată necunoștința mea, doar… umile întrebări. Întrebări. Simple. Ce facem, oameni buni?! Că pierim. Pierim, ucigându-ne unii pe alții, stârpindu-ne unii pe alții. Dacă aș începe a descrie cam în ce moduri, o facem, vom înnebuni de vii. Așadar, o să tac. Vorbiți voi, pentru cele ale voastre, – iară eu, a mă descurca spre cele ale mele. Că eu cu nimic nu voi a zădărnici, de nici unele. Cer doar răspunsuri, spre a înțelege și eu, odată pentru totdeauna: de ce trebuie să plătesc, pentru a trăi? Nu pot doar să trăiesc, și atât?! Mi se cere bir pentru apa pe care o beau, – și fără a vă spune că Dumnezeu a dat-o tuturor, ca să mă numiți fanatic, aducând vorbă despre El, deși e purul Adevăr. O să mă rezum doar la ceea ce este a lumii, și să nu vorbesc despre cele ce nu-s ale lumii, că oricum n-am vrednicia. Așa că întreb iar, simplu: de ce trebuie să plătesc bir pentru pașii pe care îi fac pe acest pământ? Fiindcă, eu, așa prost cum sunt, dar ochii mei, n-au cum să mă-înșele, îl văd plin de granițe peste tot. Ba nu-i îndeajuns doar aceasta, ci mi se cere a dovedi Identitatea mea, cu un număr într-o listă cu numere, pe care tot au uneltit-o sclavii deșertăciunii lumii aceste, – iar eu sunt Ființă Umană, cum să vă dovedesc eu, Identitatea, pe care prin subversiune ideologică o răpiți tuturor? Nu voi, neaparat. Ci acei care au inventat asemenea metodă de sclavie legalizată, căreia eu trebuie să-i dau bir, spre a trăi. Ce libertate este aceasta? Spuneți voi, că eu nu-s așa luminat. Spuneți voi, – oricare dintre voi, care spuneți că o cunoașteți: se mai poate numi libertate, când ți se refuză dreptul de a trăi? Eu vreau să trăiesc aici, printre voi, – iar voi, mă numiți sălbatic, fiindcă nu urmez legile lumii cele pocite și strâmbe, ci doar constrîns împrejurărilor, pentru a mă integra acestei societăți, a le urma. Și le urmez, întocmai. Însă, am și eu o întrebare simplă, din când în când, a o adresa, cu cea mai mare dorință de a cunoaște, fără să supăr pe nimeni, fără să cer nimănui, socoteală: de ce trebuie să plătesc eu, ca Ființă Umană, pentru a trăi?”
- Va urma…
2018 ©Th3Mirr0r
Oglinda Literară 