TĂCERE
„Viața unui prost”
[ I.III ]
„Da. Ignoranța. Ignoranța, este una dintre cele mai mari probleme ale omului. Se ignoră pe sine, căutându-și Identitatea prin alții. Ignoră pe alții, negându-le Identitatea, pentru distorsiunea a ceea ce se află în sine. Ignoranța, transformă oamenii într-o asemuire animalică, în care instinctul de supraviețuire se contopește cu nevoia teritorială, de a domina, de a supune, de a controla, de a organiza, dacă s-ar putea, omul cel nou și vitregit de sine și de toate ale sale, a transforma un întreg univers, ca după năzuința-i, ca după închipuirea-i, ca-într-un final, ajungând la marginea gropii, să zică, resemnat: aici, se termină rătăcirea mea, iată marginea peste care nebunia mea, nu poate trece. Astfel, oamenii, încă din antichitate, și-au născocit tot felul de științe, care mai de care mai agere într-a afla toate cele ce-s în sine și în afara sinelui, de a descoperi cele ce-i sunt împrejuru-i, ca un univers întreg spre care să privească neîncetat, cu uimire, că orice ar fi cunoscut, într-un final, îi pare o nemică. Da. O nemică. Asta-i cunoașterea omului. Fiindcă tot acela, omul, din antichitate, dorind să cunoască totul, s-a rătăcit pe cărarea acelora care în nebunia-le, să se închipuiască dumnezei. Însă, precum sfinții ne mărturisesc despre astfel de căderi de o gravitate deosebită, care au condus la formarea tiranilor și stârpirea neamurilor, “Că toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli” – este exemplul clar din care se arată cum prin căderea omului în trufie, s-a venerat pe sine, apoi, ca un adevărat tiran, cerând adorarea altora. Aceasta se întâmplă și cu aceste vechi obiceiuri păgânești, străine de neamul acesta de români, obiceiuri ale nemărginitei trufii care de milenii a stârpit popoare întregi, conducând la cele mai mari atrocități, o istorie a Jafului, Violului, și Crimei. Le este tot mai greu, oamenilor, de a percepe, cu adevărat, acestea, într-o lume în care n-au cunoscut decât tot pe aceleași, – o lume în care li s-a imprimat moartea în inimi, încă de mici, în educația fărădelegii. Astfel de educație, de a cultiva moartea în sufletele copiilor, n-are decât un singur rezultat: o lume în care moartea este slăvită pretutindeni, o lume morbidă, grotească, secătuită de violență dusă în culmile extremelor, o lume în care adevărul, în orice formă a sa, să fie distorsionat până la gradul nebuniei, o lume reamintind de opera marelui Gogol, „Suflete moarte”. N-ar fi aceasta, o problemă severă, dacă n-ar fi Ignoranța. Căci Ignoranța, determină ca fiecare, individual, colectiv, și toți laolaltă, să participe la o comuniune în care totul se unește numai la ceea ce este în detrimentul Umanității, dezbinându-se de la ceea ce arată Omenescul. A fi uman, – ce este, a fi uman? Eu greșesc, la fel și altul. Toți greșim. Cu gândul, prin cuvânt, prin fapte. Dar, ne asumăm această vinovăție? În ce fel, și cât de mult? Ne asumăm, oare, noi, responsabilitatea pe care o avem, către noi înșine? – dar, către alții?! Nu. Nicidecum. Abia dacă mai întrezărim, câte ceva, în toată această deplinătate a întunericului care pe fiece zi ce trece, se apasă peste lumea întreagă prin chipuri care noi nici măcar nu bănuim, – nici nu putem realiza, fiindcă, într-atât de mare preocupare de a viețui, am uitat.. să mai … existăm. Oare, cum să exiști, printre cei care au fost școliți într-a nu exista, decât ca o închipuire, ca o iluzie, ca un vis?!.. Toți, avem vise. Toți, suntem răpiți de iluzii. Toți, cădem. Dar dacă în Ignoranța noastră, nu căutăm și ridicarea altuia, toți pierim. Da. Pierim. Fiindcă ni se cere Sacrificiu.
Aș întreba în șoaptă, măcar, să nu jignesc: domnilor academicieni, aveți măcar o dovadă clară a dinozaurilor voștri, cu care ați smintit lumea aceasta? Pentru că dacă iau la rând tot studiul vostru, pagină cu pagină, stimabililor, vă contraziceți singuri. De ce nu învățați copilașii despre cele care există, mai degrabă, care prin simțurile lor proprii, să le atingă, să le guste, să le simtă? Iată, o frunză, cea mai mică dintre toate. Oricare, dintre toate, ce le vedeți împrăștiate toamna, la poalele copacilor, ori primăvara devreme, deschizându-se din muguri. Oricare dintre acestea, culegeți, s-o dați din mână-n mână, de la cea mai înaltă funcție și de la cel mai scump rang, de la mare la mic, într-o numărătoare inversă, și spuneți-mi, rogu-vă, numai mie, să nu mai audă nimeni: câte milioane de ani, să cuprindă într-însa? Și câte zerouri să-i mai adăugăm, spre a vă ferici dinozaurii? Să mă iertați, voi sunteți dinozaurii!..
Eu, studiosul vostru care am repetat ca papagalul toată sminteala voastră, pentru a spune și eu: “Vreau să trăiesc! Doar să trăiesc, atât! Aici, în lumea voastră cea minunată, care mă strivește, să fiu și eu. O clipă, ca frunza ce v-o aștern în palmă, scriindu-vă în fiece structură, de la micro la macro: – îi voi da dreptate, marelui nostru Noica, citându-l: “Visez o școală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic.”
- Va urma…
2018 ©Th3Mirr0r
Oglinda Literară 