The Mirror – Log Sheets – LI – Quietness

The Mirror – “Log Sheets” [LI]

Chapter LI: Quietness

“Here, in this cemetery, there is peace. A peace that makes him face the presence in my troubled soul, whenever he returns, finding his rest. The world I have moved away from is like a point in the depths of the Deep. There are worries, anxieties, causes, burdens – there are sufferings, pains, sorrows, delusions, illusions and vanities. Also there remained the sighs, the sighs, the tears, the labors, and the sweat, —the many grievances, the search, and the finding, —the healings, the joints, and the lessons. And here, the benevolent Silence, word. The heavy, piercing sound in my heart, grieving, in a sigh, leaves me feeling the cutting of the will, bringing me peace. From beyond, from the bell tower, another resounds for a long time, a sign that I should get up from this place where I had the advice with the brave snil and the honorable tufts of grass, for a moment in which to feel like a human being. Finally, what a taste for freedom, to have had, – finally, how soothing, for me, the murmur of the wind that is only making the presence felt, and my friends: Welcome, dear guest, to these lands! – and the bard of the world, it seemed to me that he was answering us all, with the same blessing: may God bless you, my friends! ..

What was earlier to me was like a numbness, embracing it from the nudge that squeezed my body exhausted, on the one hand, shooting my rib, from the healthy fall, turns into a refreshing warmth. My eyes had cleared in the meantime – and now … now … it’s time … it’s time to …

And I forgot, again, old and stupid wreck! – I said, lifting myself with weight, leaning on my old friend of hope, the old walnut cane with whom I set out on so many paths of the world, so that I forgot their number, , other hikes, to other meanings and calculations, which I could not reveal, in the human world. I wouldn’t even have anyone to share all this with. But, if there is one more soul, tried to such needs, to bring me such joy, that opening my arms, wide, to bless him, weeping, saying to him: and you know, no- and so? – I was not worthy of such a find. And if it were only a thought, … May God bless you, O souls, illuminating your paths, in Life! of joy, leaving all the causes of his troubled heart, suddenly, aside, to say, in tears: truly, that I am not alone, in this world! – while I, the unworthy one, finding out the step of his heart, with the gentlest voice I could say, appeasing him, … If you only knew how many more are scattered in this world, maybe you would grieve, in one eye, rejoicing in another. But wherever you are, in this world, – as well as wherever they are, in prayer, you will be united, everywhere! Do not despair, for everything is with the Will of God, or with His Indulgence! ..

Or, these are rarities, to meet them. They, however, in the world from which I have departed, are there. I was not worthy to meet them. But, all of them, they are only a distance of a thought. They are scattered all over the world, and much more unworthy, I make myself, thinking of them. Or, I do, to my relief. Out of a deliberate loneliness, away from the world, – yes, even I, an old bastard, need another moment of respite, and then, returning, to be. To be there. Present in the tumult of the world …

From here, from this distance, I whisper, lightly, the step of my heart. From time to time, looking into the depths, I know that Reality endures everywhere. Or, for those scattered through this world, God still allows so much iniquity. Others, still unknown to me, with their prayers, hold the ground, hold this realm together. The holy churches and monasteries, – where the humble priests, nuns, monks, and all those who serve, with the celebration of the Holy Divine Liturgy, hold the earth. Those in the wilderness, the hermit monks, with their humility, with their prayer, with their blessings, hold the earth. Beyond all this, angels and saints, with their tears, hold the earth. The Most Holy Mother of God the Eternal Virgin Mary, with Her tears, holds the world. ”

[THE END]

2020 ©Th3Mirr0r

Chapter LI: Quietness

Oglinda – “File de Jurnal” [LI]

Capitolul LI: Liniște

„Aici, într-acest cimitir, este liniște. O liniște care își face simțită prezența în sufletul meu zbuciumat, ori de câte ori revine, aflându-și odihnirea. Lumea de care m-am îndepărtat, e ca un punct în zările Adâncimii. Acolo-s grijile, frământările, pricinele, împovărările, – acolo-s suferințele, durerile, întristăciunile, amăgirile, iluziile și deșertările. Tot acolo, rămas-au oftările, suspinările, lacrimile, muncile și sudorile, – jalbele cele multe, căutările și aflările, – osăbirile, rosturile și învățămintele. Iar aici, binegrăitoarea Tăcere, cuvântă. Sunetul greu și străbătător al inimii mele îndoliate, într-un zvâcnet, mă lasă a simți tăierea voii, aducându-mi împăciuire. De dincolo, dinspre clopotniță, răsună prelung, un altul, semn că ar trebui să mă ridic dintr-acest loc unde-am mas la sfat cu bravul culbec și onorabilele firișoare de iarbă, pentru o clipită în care să mă simt ca o ființă umană. În sfârșit, ce gust al libertății, să fi avut, – în sfârșit, cât de alinător, pentru mine, murmurul vântului care numai ce își făcuse simțită prezența, iar prietenii mei: Bine ai venit, oaspete drag, pe aceste meleaguri! – iar bardul lumii, de-mi părea ca răspunzându-ne tuturor, cu aceeași binecuvântare: să vă binecuvinteze Dumnezeu, prietenii mei!..

Ceea ce mai devreme îmi era ca o amorțire, cuprinzând-o din urma ghiontului care să-mi strângă trupu-mi sleit de puteri, pe o parte, săgetându-mi coasta, din urma căzăturii zdravene, se transformă într-o căldură înviorătoare. Ochii mei, se limpeziseră, între timp, – iar acum… acum… e vremea … e vremea să …

Iar am uitat, hodorog bătrân și prost! – spusăi, ridicându-mă cu greutate, sprijinindu-mă de vechiul meu prieten de nădejde, cu care purces-am la drum pe atâtea cărări ale lumii, încât să le uit numărul, – ca de altfel, aici, pe aleile înțesând acest cimitir, alte drumeții, spre alte rosturi și socotințe, pe care n-aș putea să le destăinui, în lumea umană. Nici n-aș avea cui, a le împărtăși, pe toate acestea. Însă, dacă se mai găsește câte un suflet, încercat la astfel de nevoințe, a-mi aduce o astfel de bucurăciune, încât deschizându-mi brațele, larg, să-l binecuvintez, plângând, zicându-i: și tu știi, nu-i așa? – n-am fost vrednic, la o așa regăsire. Iară de ar fi fost doar un gând, … Să te binecuvinteze Dumnezeu, o, suflete, luminându-ți cărările, întru Viață!.. – iar acela, recunoscând un bătrân, care să-l întâmpine astfel, a i se umple inima de bucurie, lăsându-și toate pricinele inimii sale zbuciumate, dintr-o dată, deoparte, a zice, lăcrimând: cu adevărat, că nu sunt singur, pe lumea aceasta! – pe când eu, nevrednicul, aflându-i păsul inimii sale, cu cel mai blând glas pe care l-aș putea rosti, împăciuindu-l, … De ai ști câți mai sunt, pe această lume, risipiți, poate te-ai întrista, într-un ochi, bucurându-te-într-altul. Însă, oriunde vei fi, într-această lume, – cum și oriunde aceia, s-ar afla, în rugăciune, veți fi uniți, pretutindeni! Nu deznădăjdui, căci totul este cu Voia lui Dumnezeu, sau cu Îngăduința-I!..

Ori, acestea, sunt rarități, a-i întâlni. Ei, totuși, în lumea de care m-am îndepărtat, – sunt acolo. N-am fost vrednic, să-i întâlnesc. Însă, cu toții, sunt doar la o distanță de-un gând. Sunt risipiți prin toată lumea, și cu mult mai nevrednic, mă fac, cugetându-i. Ori, o fac, spre liniștirea-mi. Dintr-o însingurare voită, îndepărtat de lume, – da, chiar și eu, un ticălos bătrân, mai am nevoie de câte o clipă de răgaz, ca mai apoi, revenind, să fiu. Să fiu acolo. Prezent, în tumultul lumii…

De aici, din îndepărtarea aceasta, șoptesc, ușor, păsul inimii mele. Din când în când, privind în Adâncime, știu că Realitatea dăinuie pretutindeni. Ori, pentru aceia risipiți prin lumea aceasta, Dumnezeu, mai păsuiește atâta fărădelege. Alții, tot neștiuți mie, cu rugăciunile lor, țin pământul. Sfintele biserici și mănăstiri, – unde smeriții preoți, monahi, monahii, și toți cei ce slujesc, cu săvârșirea Sfintei Dumnezeieștii Liturghii, țin pământul. Cei aflați în pustnicie, sihaștrii călugări, cu smerenia lor, cu rugăciunea lor, cu binecuvântările lor, țin pământul. Dincolo de toate acestea, îngeri și sfinți, cu lacrimile lor, țin pământul. Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioară Maria, cu lacrimile Sale, ține pământul.”

[SFÂRȘIT]

Oglinda – Capitolul LI: Liniște