The Mirror – Log Sheets – XXXIX – Accepting Reality

The Mirror – “Log Sheets” [XXXIX]

Chapter XXXIX – Accepting Reality

“But I have to accept Reality. I am far too hurt in my soul to be the same innocent child who was born into a world that unfortunately becomes hostile to God. Instead, I look at your green oasis, lying down, wondering where I lost it. On what paths, did you get lost, oh, baby ?! – And from the reflection of a drop of dew that I was researching earlier, his face appears to me, smiling, beyond all this temporality. A smile tries to make me feel the whisper of life coming in, with the first breeze. Oh, yeah! .. The wind, the bard of the world, which everywhere, blesses, in its passage, – and I hear my breath!.. How much consolation, in what is happening around me, isn’t it, brave snail ?! You know, it seems to me, what is here, in the world you are infected with, researching it hard! .. Only I, looking at them, did he search through their depths, for homesickness? ! These worlds are deep, before my eyes, for my sight! How precious, indeed, it hides, in the thirst of life! It is enough for me to look into the depths of these tufts of grass to calm my troubled soul!

With whom, friend, should I share all this ?! I hardly see, from time to time, among my fellow men, those who reject the losing Pride, in order to rejoice in them, – I hardly see, among them, those who truly understand them. on these, to grieve, together with us, that although we include those that are given to us, we can no longer detach ourselves from the harmful ones, which deceive us, in an Ocean of Illusions, towards our loss! .. Or , to my recklessness, I will also tell you that there are still many others who, recognizing them, finding themselves, realize that they are not alone, in this universe, that they are not alone, in this world of Vanity, – that they are not alone in these adverse times, which will become more and more oppressive to them as the thoughtlessness of this world, which, moving away from God, opposing God, bring themselves, damn it, on themselves. To my recklessness, I say that all who recognize themselves in their inner truth, will find themselves in these lands which he has given me to travel, and my words will not have been in vain, saying that: blessed are you. you who seek God in this world that is against you! Blessed are you, who are detached from this passing world and seek for your soul, truly, driven to the heavenly! Blessed are you, who are scattered through this world, and who know you, recognizing you through the tumult of this world. You know how hurt people really are. You know how hurt our fellow men are by understanding them. You know that our fellows are not the real enemies, as you also recognize the unseen war going on. Blessed ones, let us not be troubled at what we can distinguish, in adversity, – for there can be no greater disorder than our own deeds, recklessness, causes, or judgments, – and let us look to our sins, that we may understand , why all this. For ourselves, to judge ourselves, in order to have the necessary discernment, on our state of mind. God bless you, my friends, wherever you are in this world! And may our enemies enlighten our enemies! ..

I sigh. Truly, Reality is Torn. For many human souls are lost, for an Illusion. And my life was wasted, also for an Illusion of Reality. As a child, taught in these deceptive ideals, I spent my life in delights and pampering. And now?! An old, stupid bastard. I look at my thin hands, bare bones. What if they are covered in skin and veins ?! What if the blood shakes violently ?! What if my heart is still beating, letting me know that it’s not yet time to leave ?! The same naughty, vicious and crazy. Is anyone here ?! Yes Yes. It is. Who is it ?! I. Which … me ?! The fool. Is anyone else with you ?! Yes. Who is?! That. What do you call it? The madman. And there are more ?! Yes. How many, let it be ?! Many. How many?! Many, many, many of all. Oh, what else have you gathered! Ptiu! [spitting gesture] I, who thought I was alone. And when there, there were several of you. No! Shout at each other, by now! – And again, you sighed. How many beasts, in me! Passions and lusts! What savagery in me! ”

2020 ©Th3Mirr0r

Chapter XXXIX – Accepting Reality

Romanian translation

Oglinda – “File de Jurnal” [XXXIX]

Capitolul XXXIX: Acceptând Realitatea

„Însă, trebuie să accept Realitatea. Sunt cu mult prea vătămat sufletește, pentru ca să mai pot fi același copilaș nevinovat care s-a născut într-o lume care din nefericire devine potrivnică lui Dumnezeu. Privesc, în schimb, în oaza ta de verdeață, o, culbece, întrebându-mă pe unde l-am rătăcit.  Pe ce cărări, mi te-ai rătăcit, o, copilașule?! – Iar din reflecția unui strop de rouă pe care-l cercetam mai devreme, îmi apare chipul său, care surâde, dincolo de toată vremelnicia aceasta. Mă încearcă un zâmbet, spre a simți susurul vieții care pătrunde, cu prima adiere de vânt. O, daaaa!.. Vântul, bardul lumii, care peste tot, binecuvintează, în trecerea sa, – și-mi aud firișoarele de iarbă, la rându-le, de-mi par a-i grăi: Binecuvântat să fii, oaspete drag!.. Câtă mângâioșenie, în ceea ce se petrece în juru-mi, nu-i așa, bravule culbec?! Tu știi, păre-mi-s-a, ceea ce este aici, în lumea de care te molipsești, cercetând-o de zor!.. Numai eu, privindu-le, oare, tr-a căuta prin adâncimile lor, dorul de casă?! Adânci sunt lumile acestea, dinaintea ochilor mei, spre învederarea-mi! Câtă scumpătate, cu adevărat, se ascunde, în sipetul vieții! Mi-este îndeajuns să privesc într-adâncul acestor firișoare de iarbă, ca să se liniștească sufletul meu zbuciumat!

Cu cine, prietene, să împărtășesc toate acestea?! Abia dacă mai zăresc, din când în când, printre semenii mei, pe cei care să lepede Mândria cea pierzătoare, pentru a se bucura, la acestea, – abia dacă mai zăresc, printre ei, pe cei care să le înțeleagă, cu adevărat, pe acestea, spre a se întrista, împreună cu noi, că deși le cuprindem pe cele ce ne sunt date, nu ne mai putem desprinde de cele vătămătoare, care ne amăgesc, într-un Ocean de Iluzii, spre pierderea noastră!.. Ori, spre nechibzuința mea, spune-voi de asemenea că mai sunt încă mulți alții, care recunoscându-le, regăsindu-se, realizează faptul că nu sunt singuri, într-acest univers, că nu sunt singuri, într-această lume a Deșertăciunii, – că nu sunt singuri într-aceste vremuri potrivnice, care să le devină din ce în ce mai apăsătoare pe măsura necugetării lumii aceste, care îndepărtându-se de Dumnezeu, împotrivindu-se lui Dumnezeu, își aduc singuri, blestem, asupra-le. Spre nechibzuința-mi, spune-voi că toți cei care se recunosc întru adevărul lor interior, se vor regăsi pe aceste meleaguri pe care mi-i dat a călători, iar vorbele mele, nu vor fi fost deșarte, spunând că: binecuvântați, sunteți voi, cei care căutați pe Dumnezeu, în lumea aceasta, care vă devine potrivnică! Binecuvântați, sunteți voi, cei care vă desprindeți de lumea aceasta trecătoare și căutați spre sufletul vostru, cu adevărat, mânați spre cele cerești! Binecuvântați, sunteți voi, cei risipiți prin lumea aceasta, și care vă știți, recunoscându-vă prin tumultul lumii aceste. Voi știți cât de vătămați sunt oamenii, cu adevărat. Știți cât de vătămați sunt semenii noștri, înțelegându-i. Știți că nu semenii noștri sunt adevărații vrăjmași, cum de asemenea, recunoașteți războiul cel nevăzut care se petrece. Binecuvântaților, să nu ne tulburăm la ceea ce putem distinge, în vremuri potrivnice, – căci nu poate fi o tulburare mai mare decât propriile noastre neputințe, nechibzuințe, pricini, ori judecăți, – și spre păcatele noastre, să privim, ca să putem înțelege, de ce toate acestea. Pre noi înșine, a ne judeca, spre a putea avea discernământul necesar, asupra stării noastre sufletești. Să vă binecuvinteze Dumnezeu, prietenii mei, oriunde vă aflați, în lumea aceasta! Iară pe vrăjmașii noștri, Dumnezeu să-i lumineze!..

Oftai. Cu adevărat, Realitatea este Sfâșietoare. Căci multe suflete omenești se pierd, pentru o Iluzie. Și viața mea, s-a risipit, tot pentru  o Iluzie a Realității. De mic, dăscălit într-aceste idealuri amăgitoare, mi-am petrecut viața în desfătări și răsfățuri. Iar acum?! Un ticălos bătrân și prost. Privesc la mâinile mele sfrijite, – oase goale. Ce dacă sunt acoperite de piele și vâne?! Ce dacă sângele zvâcnește cu putere?! Ce dacă inima mea, încă mai bate, dându-mi de știre că n-a sunat încă ceasul plecării?! Același netrebnic, ticălos și smintit. E careva, pe aci?! Da, da. Este. Cine-i?! Eu. Care.. eu?! Prostul. Mai e vreo careva, cu tine?! Da. Cine e?! Ăla. Cum îi zice? Nebunul. Și mai sunt?! Da. Câți, să mai fie?! Mulți. Cât de mulți?! Mulți, mulți, mulți de tot. Măi, ce v-ați mai adunat! Ptiu! Eu, care credeam că-s singur. Și când colo, erați mai mulți. No! Strigați-vă unii pe-alții, de-amu! – și iarăși, oftai. Câte jivine, în mine! Patimi și pofte! Câta sălbăticie, în mine!”

2020 ©Th3Mirr0r

Oglinda – Capitolul XXXIX: Acceptând Realitatea