The Mirror – Log Sheets – XXXVII – Hiking the paths of the world

The Mirror – “Log Sheets” [XXXVII]

Chapter XXXVII – Hiking the paths of the world

“Truly, empty words, are all these, in the world from which I am moving away, – for in order to have fullness, empty words, you must be someone. And I am no one but myself. What I am – nothing I am – no one, out of nowhere. Truly, my words are those of Waste. Scatter yourself, oh, my words, in this world – for with nothing, you have not stopped my journey! On hikes, I will spend, meeting all those who are useful to me, my life, both friends and enemies. Those who are truly my friends, as according to their own infirmities or weaknesses, – though they have proved to be few in number, remain in my memories, as those dear ones to whom I wish happiness! In my memories, even those who, although they were not really friends, remain, I fell in love with them. In the same memories, and without regard to the cause, my enemies will remain, for what are these, truly, to someone, when the true enemy is in himself, like the true enemies, are those who continually, they enmity human beings, beings who were once angels of light, and who, since their fall, have transformed their nature so that they have no way back, rightly called devils, the true enemies of the human being, and at the same time, enemies, – who do their will and not God’s will, in an unseen war.

Or, I try to understand these, everywhere, hiking, in this world. On the paths of the world, many more, I have to know, like others, from a difference. On the paths of the world, lonely. But beyond my loneliness, I know I’m not alone. My angel who was given to me from birth is with me, but he departs whenever I sin. The angel that God has given me, to watch over my steps, is sad for me, whenever I get lost, in my weakness, my defilement, my sinfulness. The angel who watches over me sheds his tears for me. And I don’t deserve any of this. There are others in this world who have not been baptized, and who do not enjoy the watch that has been given to me. There are others in this world who, being babies since birth, have demanded this right, shouting to God, but they have not had this blessing that I have. There are others in this world who have not heard of God, have not taken their steps in a holy church, or sanctifying and blessing monastery, – and those, he wished they had, all these, however, found no way for them. There are others in this world who, instead of my blessings, have suffered for their absence. There are others, in this world, who have not had my riches, – who … have not had the talent given to me, as well as being taught in the really useful ones, because others have been their paths. And I, the very bastard and the filthy, what can I say to all of them, who were not so blessed as … to my shame, was it me ?!

I can’t tell them anything, because what can be said about them ?! What can be said – and it will not be just a futility ?! But I – the bastard, having them, I did not value them, at their true value. I – the scoundrel, have been guilty of those who did not know – because for me, it was revealed to me, to know. I was guilty of those who did not see, for I was shown. I pleaded guilty to those who did not hear – because it was also given to me to listen. And me?! What can I really tell them ?! I’m guilty of myself. I’m guilty of you. I am guilty, compared to those who taught me in the good and agonizing, because I was disobedient, and something in me, he tells me that I am still. I am guilty of those who did not have all this, because they, perhaps, would have valued them, – while I, I just agonized, to waste. I sometimes wonder, falling into despair, why does this earth still hold someone like me, why doesn’t it simply swallow it, why would I have been born again, or if it was better, to did not exist. Because, in the human world, I can be a weapon, recognizing it and feeling guilty about it. For me, the removal protects me from this. And even if it is oppressive, – feeling it as a wound that I cause myself, I hope – thinking – that it is for the good of others. “

2020 ©Th3Mirr0r

Chapter XXXVII – Hiking the paths of the world

Romanian translation

Oglinda – “File de Jurnal” [XXXVII]

Capitolul XXXVII: Drumețind pe cărările lumii

„Cu adevărat, vorbe goale, sunt toate acestea, în lumea de care mă îndepărtez, – căci pentru a avea plinătate, vorbele goale, trebuie să fii cineva. Iar eu, nu-s nimeni – decât eu însumi. Ceea ce sunt – nimicul ce sunt, – nimeni, de nicăieri. Cu adevărat, vorbele mele, sunt cele ale Risipirii. Risipi-vă-veți, o, vorbele mele, într-această lume, – căci cu nimic, nu mi-ați stăvilit drumeția! În drumeții, petrece-voi, întâlnind pe toți cei care-mi sunt de folos, vieții mele, deopotrivă, prieteni, și vrăjmași. Cei care să-mi fie cu adevărat, prietenii mei, ca după propriile lor neputințe, ori slăbiciuni, – deși s-au dovedit a fi puțini, la număr, rămân în amintirile mele, ca acei dragi, spre care le doresc fericirea! În amintirile mele, rămân chiar și cei care deși n-au fost prieteni cu adevărat, i-am îndrăgit. În aceleași amintiri, și fără a le ține seamă de pricine, rămâne-vor și vrăjmașii mei, căci, ce sunt aceștia, cu adevărat, cuiva, când adevăratul dușman se află în propria persoană, precum adevărații vrăjmași, sunt cei care în continuu, vrăjmășesc ființele omenești, ființe care cândva, au fost îngeri de lumină, și care din căderea lor, și-au transformat firea astfel încât să nu mai aibă cale de întoarcere, pe drept numiți ca fiind diavolii, potrivnicii cei adevărați ai ființei umane, și totodată, vrăjmași, – care fac voia lor și nu pe cea a lui Dumnezeu, într-un război nevăzut.

Ori, încerc a înțelege acestea, pretutindeni, drumețind, pe această lume. Pe cărările lumii, încă multe, mai am de cunoscut, precum altele, dintr-o deosebire. Pe cărările lumii, însingurându-mă. Însă, dincolo de singurătatea mea, știu că nu sunt singur. Îngerul meu care mi s-a dat de la naștere, îmi este alături, – dar se îndepărtează ori de câte ori păcătuiesc. Îngerul pe care mi l-a dat Dumnezeu, ca să-mi vegheze pașii, se întristează pentru mine, ori de câte ori rătăcesc, în slăbiciunea-mi, întinarea-mi, păcătoșenia-mi. Îngerul care veghează asupra-mi, varsă lacrimile sale, pentru mine. Iar eu, nu merit nimic, dintr-acestea. Sunt alții, pe această lume, care n-au fost botezați, și care nu se bucură de veghea care mi s-a dăruit mie. Sunt alții, pe această lume, care prunci fiind, încă de la nașterea-le, și-au cerut acest drept, strigându-L pe Dumnezeu, însă n-au avut această binecuvântare pe care s-o am eu. Sunt alții, pe această lume, care să nu fi auzit despre Dumnezeu, să nu fi fost pașii lor purtați într-o sfântă biserică, sau sfințitoare și binecuvântătoare mănăstire, – iar aceia, și-ar fi dorit să le fi avut, pe toate acestea, însă nu s-au găsit căi, pentru ei. Sunt alții, pe această lume, care în locul binecuvântărilor mele, să fi suferit pentru lipsa lor. Sunt alții, pe această lume, care să nu fi avut îndestulările mele, – care.. să nu fi avut talantul dăruit mie, cum nici a fi dăscăliți în cele cu adevărat folositoare, căci altele, fost-au cărările lor. Iar eu, mult-ticălosul și întinatul, ce le pot spune, tuturor acestora, care n-au fost pe atât de binecuvântați, pe cât.. spre rușinea-mi, am fost eu?!

Nu le pot spune nimic, căci ce este de spus, întru acestea?! Ce poate fi spus – și nu va fi doar o zădărnicie?! Însă, eu – ticălosul, avându-le pe acestea, nu le-am prețuit, la adevărata lor valoare. Eu – netrebnicul, m-am făcut vinovat, față de cei care nu au știut, – căci mie, mi s-a descoperit, spre a cunoaște. M-am făcut vinovat, față de cei care nu au văzut, – căci mie, mi s-a dat a vedea. M-am făcut vinovat, față de cei care nu au auzit, – fiindcă tot mie, mi s-a dăruit, spre ascultare. Iar eu?! Ce le pot spune, cu adevărat, acestora?! Vinovat sunt, față de mine însumi. Vinovat sunt, față de voi. Vinovat sunt, față de cei care m-au învățat întru cele bune și aducătoare de agoniseală, căci neascultător, am fost – și ceva-ceva în mine, îmi spune că încă mai sunt. Vinovat sunt, față de cei care n-au avut parte, de toate acestea, căci ei, poate le-ar fi prețuit, – pe când eu, doar am agonisit, ca să risipesc. Mă întreb, uneori, căzând într-o deznădejde, de ce mai ține pământul acesta pe unul ca mine, de ce nu-l înghite, pur și simplu, de ce m-aș mai fi născut, ori dacă era mai bine, ca să nu fi existat. Fiindcă, în lumea umană, pot fi o armă, recunoscând aceasta și simțindu-mă vinovat, întru aceasta. Pentru mine, îndepărtarea, mă ferește, de la aceasta. Și chiar dacă este apăsătoare, – simțind-o ca pe o rană pe care mi-o pricinuiesc singur, nădăjduiesc  – cugetând – că este spre binele altora.”

2020 ©Th3Mirr0r

Oglinda – Capitolul XXXVII: Drumețind pe cărările lumii