The Mirror – Log Sheets – XXXVI – Unfortunate choices

The Mirror – “Log Sheets” [XXXVI]

Chapter XXXVI – Unfortunate choices

“It is difficult for me to remain silent in the tumult of the world. Because of this, my commotion is sometimes more pronounced. Because I have to find Harmony, in myself, being among them, so that I am not disturbed by everything that is projected, through the same, – as indeed, not only these, happening, – but also others, much more shocking, and to which many who dared to rush, ended tragically, either, going mad, or – out of the greatest unhappiness, to take their own lives. Yes. It is one of the greatest misfortunes for the human being to end his life. It is an immeasurable unhappiness for that human being who, due to his state of mind, ends up taking his life, believing that in this way he will get rid of what would oppress him, or what he feels as a prisoner, or what would drive him crazy. -o, as well as many other causes, for which he reaches this thoughtless gesture. To end the life given to him by God, – is the most unfortunate choice that the human being can make, because as soon as he has passed the threshold of death, Reality will tear it apart, – for, indeed, Reality is Tearing, with It is true that Reality is Frightening, especially in these unfortunate choices of poor people. Unimaginable, it is the image of the one who takes his life and wakes up to Reality, unleashed from this world of temporality and suddenly chained to another, of eternity! Truly, the poor people, – the poor people, end up in the most terrible prison possible; in a dungeon, here on earth, if they lived all their lives, they would be nothing, compared to eternity, – but they have no way of really knowing these, except when they can live them. , really, – and .. oh, woe to their souls, – believing that they are getting rid of the difficulties of this life, when resorting to the bitter gesture of ending their life, they wake up suddenly, with their souls in the other life, and I can do nothing more, – and at the second Judgment, That of the King Christ, when they will be incarnated, – oh, I cannot even think, of this Fear! .. How great is the tumult of the soul, in men who reach such a tragedy of their lives!

Or, when in this world, you are given to know about children, – oh, poor children, poor children, taking their own lives, because of what are nothing, turned into real tragedies, – you have no words, to words, their unhappiness. What a tumult of souls, to have gathered the poor children, – for, oh, behold, souls! This is what happens where God no longer takes place! Behold, souls, what unhappiness, – and where it leads, – how much trouble, in a poor child, to resort to the bitter thoughtless gesture, – but especially, how that struggle, bursting, gives such courage to a child , – to a poor child, – who, if he had heard of God, if he had been brought to God, would have been saved! .. How much pain his mother looks at the poor child, – but how much pain the child looks at, to his mother, beyond death! But his mother mourns the body and the separation of the soul from the world, that pain carrying her all her life, like a deep wound, whether it numbs her senses, or puts her to sleep, from her turmoil, – but the child , the poor man, cries all together, cries also his unfortunate choice, – how especially, that he did not know about God. Or, his eternal cry, oh, how can his mother hear him, who is still in the flesh, here on earth ?! She was poor, maybe she had no way of knowing these, in turn, really. And if he had known them, from what he had heard, or from what he had seen, he did not give them to the senses, to search for them, – how and if he might have had moments in which to have sharp senses, falling asleep. Oh, how unhappy, in the mother’s soul, to see her child killed by such a choice, – and how troubled, in her heart, – but how troubled the child is, when from the other world, he feels them all completely, through his soul. Or, empty words, are my words, – oh, my dear friend, little grass! Empty words, these are, for many of my peers. The fullness of their words proves the truth of emptiness. Truly, empty words are for many, and how much, how much, – oh, how much unhappiness, in this world, because of unbelief, – how many souls, also perish from a blind faith, in the worldly things, – how much suffering, for this emptiness! .. “

2020 ©Th3Mirr0r

Chapter XXXVI – Unfortunate choices

Romanian translation

Oglinda – “File de Jurnal” [XXXVI]

Capitolul XXXVI: Nefericite alegeri

„Îmi este greu, să păstrez tăcerea, în tumultul lumii. Dintr-această cauză, este și zbuciumul meu, uneori, mai accentuat. Fiindcă trebuie să regăsesc Armonia, în mine însumi, fiind printre dânșii, ca să nu fiu tulburat de tot ceea ce se proiectează, prin aceiași, – ca de altfel, nu doar acestea, întâmplându-se, – ci și altele, cu mult mai cutremurătoare, și spre care mulți care au cutezat a se avânta, au sfârșit tragic, fie, înnebunind, fie – dintr-o cea mai mare nefericire, a-și lua propria viață. Da. Este una dintre cele mai mari nefericiri, pentru ființa umană, a-și curma viața. Este o incomensurabilă nefericire pentru acea ființă umană care datorită stării sale sufletești, ajunge a-și lua viața, crezând că astfel va scăpa de ceea ce ar apăsa-o, ori de ceea ce simte ca fiind un împrizonierat, ori de ceea ce ar înnebuni-o, cum și alte multe cauze, pentru care ajungă spre acest gest necugetat. Să-și curme viața care i-a fost dăruită de Dumnezeu, – este cea mai nefericită alegere pe care ființa umană s-o facă, fiindcă imediat cum a trecut pragul morții, Realitatea o va sfâșia, – căci, cu adevărat, Realitatea, este Sfâșietoare, cu adevărat că Realitatea este Înfricoșătoare, – mai ales, într-aceste nefericite alegeri ale bieților oameni. Inimaginabilă, este imaginea celui care își ia viața și se trezește la Realitate, dezlănțuit de la această lume a vremelniciei și înlănțuit deodată într-o alta, a veșniciei! Cu adevărat, bieții oameni, – sărmanii oameni, ajung în cea mai groaznică închisoare posibilă; într-o temniță, aici pe pământ, de-ar sta toată viața, și-ar fi nimic, în comparație cu veșnicia, – dar n-au de unde să știe, cu adevărat, pe acestea, decât atunci când apucă a le trăi, cu adevărat, – și.. o, vai de sufletele lor, – crezând că scapă de greutățile dintr-această viață, când recurgând la amarnicul gest de-a-și curma viața, se trezesc deodată, cu sufletul în cealaltă viață, și nu mai pot face nimic, – iar la cea de-a doua Judecată, Cea a Împăratului Hristos, când se vor întrupa, – o, nici nu pot a gândi, la Înfricoșarea aceasta!.. Cât de mare este zbuciumul sufletesc, în oamenii care ajung la asemenea tragedie a vieții lor!

Ori, când în lumea aceasta, îți este dat să ai cunoștință despre copii, – o, bieți copii, bieți copilași, luându-și singuri viața, din pricine care sunt nimicuri, transformate în adevărate tragedii, – nu mai ai cuvinte, a le grăi, nefericirea lor. Cât zbucium sufletesc, să fi adunat bieții copilași, – căci, o, iată, suflete! Iată ceea ce se întâmplă acolo unde nu mai are loc Dumnezeu! Iată, suflete, câtă nefericire, – și unde conduce aceasta, – cât zbucium, într-un biet copilaș, spre a recurge la amarnicul gest necugetat, – dar mai ales, cum zbuciumul acela, răbufnind, îi dă un asemenea curaj, unui copil, – unui biet copilaș, – care dacă ar fi auzit de Dumnezeu, dacă ar fi fost adus la Dumnezeu, ar fi fost salvat!.. Cu câtă durere, privește mama acestuia, către bietul copil, – dar cu câtă durere privește copilul, către mama sa, de dincolo de moarte! Însă, mama sa plânge trupul și despărțirea sufletului de lume, durerea aceea purtând-o toată viața sa, ca pe o rană adâncă, fie că și-o amorțește prin simțuri, ori și-o adoarme, din zbuciumarea-i, – dară copilul, sărmanul, plânge toate laolaltă, își plânge și nefericita sa alegere, – cum mai ales, că nu a cunoscut despre Dumnezeu. Ori, plânsetul său veșnic, o, cum să-l audă mama sa, care este încă în trup, aici, pe pământ?! Ea sărmana, poate că n-a avut de unde să cunoască acestea, la rându-i, cu adevărat. Iar dacă le-ar fi cunoscut, din auzite, sau din cele văzute, nu le-a dat simțurilor, spre cercetarea-le, – cum și dacă poate ar fi avut momente în care să aibă simțurile ascuțite, s-a lăsat pradă amorțirii, ori adormirii. O, câtă nefericire, în sufletul mamei, a-și vedea copilul răpus de o asemenea alegere, – și cât zbucium, în inima sa, – dar cât de zbuciumat este copilul, când de pe cealaltă lume, le simte întru totul pe toate, prin sufletul său. Ori, vorbe goale, sunt palavrele mele, – o, dragele mele prietene, firișoarelor de iarbă! Vorbe goale, sunt acestea, pentru mulți dintre semenii mei. Plinătatea vorbelor lor, dovedesc adevărul goliciunii. Cu adevărat, vorbe goale sunt pentru mulți, și câtă, câtă, – o, dar câtă nefericire, în lumea aceasta, din pricina necredinței, – câte suflete, pier, de asemenea, dintr-o credință oarbă, în cele lumești, – câtă suferință, pentru goliciunea aceasta!.. “

Oglinda – Capitolul XXXVI: Nefericite alegeri