The Mirror – Log Sheets – XXX – The baby watching

The Mirror – “Log Sheets” [XXX]

Chapter XXX – The baby watching

“Or if Reality is more than telling, confessing God, then why should the human being be healed ?! To project another identity to him, to be something other than what he is ?! From Pride, this idea of ​​Genius, this Illusion of Genius, entered the world, – from a Darkness, a Projection of Darkness, to the eradication of the true Identity of the human being, superior, already. Yes. The human being is superior. Through the Soul, through its own Identity that binds it to the Origin. This, confesses the soul that comes in this world of pain, its mouth uttering the same God, its speech, uttering in a cry: A – O, O – A – distinguishing itself in all the languages ​​of this world. A baby confesses to God, from birth asking for this right, to belong to God, to be baptized in the Name of the Holy Trinity, under the sign of the Holy and Life-Giving Cross on which the Only Son was crucified of God, Jesus Christ, with His Sacrifice redeeming the sins of mankind. He cries, claiming this right, to follow the True Faith, which One Holy Church confesses, since its foundation, when under the Obligation of God, the Holy Fathers preached the Word of God – the Holy Divine Gospel, to all the nations of the earth. That baby, from his birth, demands this right, – and cries the lack of Faith of the world, the enmity of the world against the Eternal Truth, – a world that … what does it offer ?! An Illusion. An Illusion, to project from birth, wondering why he cries, considering a normality and maybe even a banality, his cry. A world of pain, really. A world of suffering, really. But the baby’s soul recognizes it. He does not know how to express it other than crying, shouting to God. He cries out his helplessness, his ignorance, his weakness. He cries out the pace of his heart, cries out for longing, and confesses to those who look at his baby face that sheds tears for them – and perhaps more than these, only two vowels, universal, in all the languages ​​of the earth: A – O O – A. Here, oh, souls, how the baby confesses God! .. Here is how he seeks God. With tears, with crying, with pain, with suffering. With what innocence, he looks through his eyes at this world – and I, what can I say, at him – remembering the old monk who could barely speak, weeping, spreading his arms and calling them all , like a father who knows the step of their heart, – for thus he shows the fulfillment of God’s command, loving all, alike, forgiving them, calling them to Christ, to stop or cease from their iniquities, to confess their sins, asking forgiveness from their Master, the Redeemer of their souls, for if, otherwise, O, souls, the fear to which are directed is frightening.

Everything that happens in the world is because of man’s distance from God, because of the very enmity of modern man, who calls himself evolved, who says about himself that in his genius he wants progress, the modern and ultra-technological man, who for the passions and his lusts, fight against God and the Conqueror Church whose Head Christ the Heavenly King Himself Is! .. Or, all that you can see as intensifying, gradually, gradually, – is the world in which the poor babies, they are born, deprived of their true Identity, deprived of Truth, deprived of Light, deprived of Wisdom, deprived of Love. It is a wounded world – deeply wounded by its own choice. To these, he looks at the baby, mourning their fate. To these, look at the baby, sharing the pain.

Yes. A baby, confesses to God, since his birth. He weeps, in his innocence, a whole world that would deprive him of God, to ask him, then, why he became injured, of all this, why he became ill, of all this, why he went mad, by all this, – and most of all, wanting to heal him, from everything they imagine, in a way and form, only-only, to be something other than what he is, – something else, than a human being. Bitter deception, in the name of Progress, in the name of Evolution, – for all, of temporality, being, vain ideals! .. Illusions. On these, my life was wasted …

Oh, tufts of grass, soiled I am coming to you, – but you welcome me as a dear guest! Rest my burdened soul, at least for a moment, – scatter the tumult of my grieving heart! .. “

2020 ©Th3Mirr0r

Chapter XXX – The baby watching

Romanian translation

Oglinda – “File de Jurnal” [XXX]

Capitolul XXX: Pruncul care privește

„Ori dacă Realitatea este mai mult decât grăitoare, mărturisindu-L pe Dumnezeu, atunci, de ce  ființa umană, trebuie vindecată?! Să i se proiecteze o altă identitate, spre a fi altceva decât ceea ce este?! Din Mândrie, ideea aceasta de Geniu, Iluzia aceasta de Geniu, pătruns-a în lume, – dintr-o Obscuritate, o Proiecție a Întunericului, spre stârpirea adevăratei Identități a ființei umane, superioară, deja. Da. Ființa umană, este superioară. Prin Suflet, prin propria sa Identitate care îl leagă de Obârșie. Aceasta, mărturisește sufletul care vine într-această lume a durerii, gura sa glăsuind pe același Dumnezeu, graiul său, rostind într-un plânset: A – O , O – A – distingându-se în toate limbile lumii aceste. Un prunc, mărturisește pe Dumnezeu, încă de la nașterea-i cerându-și acest drept, de-a-I aparține lui Dumnezeu, de-a fi botezat în Numele Sfintei Treimi, sub semnul Sfintei și de Viață Dătătoare Cruce pe care S-a răstignit Unicul Fiu al lui Dumnezeu, Iisus Hristos, cu Jertfa Sa răscumpărând păcatele omenirii. Plânge, cerându-și acest drept, de a urma Credința cea Adevărată, pe care Una Sfântă Biserică o mărturisește, încă de la întemeierea-I, când sub Oblăduirea lui Dumnezeu, Sfinții Părinți au propovăduit Cuvântul lui  Dumnezeu –   Sfânta Dumnezeiasca Evanghelie, către toate neamurile pământului. Acel prunc, încă de la nașterea-i, își cere acest drept, – și plânge lipsa de Credință a lumii, vrăjmășia lumii împotriva Adevărului Cel Veșnic, – o lume care.. ce-i oferă?! O Iluzie. O Iluzie, pe care să i-o proiecteze încă de la nașterea-i, întrebându-se de ce plânge, considerând o normalitate și poate chiar o banalitate, plânsetul său. O lume a durerii, cu adevărat. O lume a suferinței, cu adevărat. Dar sufletul pruncului, o recunoaște. Nu știe s-o exprime altfel, decât plângând, strigându-L pe Dumnezeu. Își strigă neputința sa, necunoașterea sa, slăbiciunea sa. Își strigă păsul inimii sale, își strigă dorul, și mărturisește celor care privesc înspre chipu-i de prunc care varsă lacrimi pentru acestea – și poate încă altele, decât acestea, doar două vocale, universale, în toate limbile pământului: A – O , O – A. Iată, o, suflete, cum pruncul, mărturisește pe Dumnezeu!.. Iată cum îL caută pe Dumnezeu. Cu lacrimi, cu plânset, cu durere, cu suferință. Cu ce nevinovăție, privește prin ochii săi, către această lume, – iar eu, ce pot a-i spune, acestuia, – amintindu-mi de bătrânul călugăr care abia-abia putea vorbi, plângând, depărtându-și brațele și chemându-i pe toți, ca un tată care le știe păsul inimii lor, – căci astfel, el arată împlinirea poruncii lui Dumnezeu, iubindu-i pe toți, deopotrivă, iertându-i, chemându-i la Hristos, spre a se opri din fărădelegile lor, spre a se opri din răutățile lor, spre a își recunoaște păcatele lor, cerându-și iertare Stăpânului lor, Răscumpărătorului sufletelor lor, – căci, altfel, o, suflete, Înfricoșătoare este osânda spre care se îndreaptă.

Toate cele ce se întâmplă în lume, sunt din pricina îndepărtării omului de Dumnezeu, din pricina chiar a vrăjmășiei omului modern, ce se numește pe sine evoluat, ce spune despre sine că în genialitatea sa dorește progresul, omul modern și ultratehnologizat, care pentru patimile și poftele sale, luptă împotriva lui Dumnezeu și-a Bisericii Biruitoare al cărei Cap Însuși Hristos Împăratul Ceresc Este!.. Ori, toate cele pe care le poți vedea ca întețindu-se, treptat, treptat, – este lumea în care bieții prunci, se nasc, lipsiți de adevărata lor Identitate, lipsiți de Adevăr, lipsiți de Lumină, lipsiți de Înțelepciune, lipsiți de Iubire. Este o lume vătămată, – adânc vătămată de propria sa alegere. Spre acestea, privește pruncul, plângându-le soarta. Spre acestea, privește pruncul, împărtășindu-le durerea.

Da.  Un prunc, mărturisește pe Dumnezeu, încă de la nașterea-i. Plânge, în nevinovăția-i, o întreagă lume care l-ar lipsi de Dumnezeu, pentru a-l întreba, apoi, de ce-a ajuns vătămat, de toate acestea, de ce s-a îmbolnăvit, din toate acestea, de ce a înnebunit, prin toate acestea, – și mai toți, dorind a-l vindeca, de la tot ceea ce-și închipuiesc, în fel și chip, doar-doar, să fie altceva, decât ceea ce este, – altceva, decât o ființă umană. Amarnică înșelare, în numele Progresului, în numele Evoluției, – căci toate, ale vremelniciei, fiind, idealuri deșarte!.. Iluzii. Pe acestea, s-a risipit viața mea…

O, firișoarelor de iarbă, întinat venind către voi, – primitu-m-ați ca pe un oaspete drag! Odihniți sufletul meu împovărat, măcar o clipă, – risipiți zbuciumul inimii mele îndoliate!.. “

2020 ©Th3Mirr0r

Oglinda – Capitolul XXX: Pruncul care privește