The Mirror – Log Sheets – XXVIII – What can I answer

The Mirror – “Log Sheets” [XXVIII]

Chapter XXVIII – What can I answer

“Oh, dear snail, brave soldier, what futility, – my words are in vain! .. Only I remembered that I was given to see, hear and feel what is truly Love, – when to His sight, a monk, old, weary for years, with tears in his eyes, running, sighing and crying, addressed a message to me and my fellows – “why persecute Me, My dear children?” “Oh, how blind I am, remembering these.” How deaf I am, remembering these. How insensitive I am, remembering these. What can I answer to such a question, – what can I answer to such a shepherd of souls, – what can I answer to a true human being who knows God, – what can I answer, when his voice, so gentle, it splits the darkness in which the soul lies, shows the Illusion in which it lives, – when its eyes look with such great Love, which calls, to God, – when its tears, bless this world, in which I was given, to live? What can I answer? But do I have any answer to such requests? But can I really understand ?! – As for those I move away from, the same tears as for me, – oh, what unworthiness, in me! For I was shown, and I was blind. I’m blind, even now. I was heard, I was deaf. I’m deaf, even now. I was made to feel, insensitive, I was, as I am now. What can those innocent tears answer when and for my soul? Those tears, out of true Love, fulfilling God’s command, – those tears that I do not deserve, – the same ones, which for one like me, are shed. And behold, O souls, what is Love, truly, – from a man who all his life, prayed, for one like me, as for the others from whom I have departed. Here, souls, as a man who truly loves people calls, with tears in his eyes, barely uttering the words, crying, “My dear children.”

Look, now, in a mirror, at your sight. Do you want truths ?! You have them, before you. Examine yourselves, O black soul, in sin! Judge for yourself, truly see your state of mind! Where, that poor child, that poor soul, got lost ?! You may also ask: Lord, God, will You remember me ?! You can’t ask anymore, can you?! .. Words, they are, all mine. I can’t find that tear, I can’t find that feeling, I can’t find what I was given to see, being blind, – what I was given to hear, deaf, being, – what I was given to feel, insensitive , being. Vile and unworthy, agonizing over delights and pampering, all scattering to an ideal of nothing. Ideal! What ideals ?! Illusions. Only Illusion and temporality. For these, my life was wasted. Oh, my life is wasted for nothing that I consider to be something. Not. No no no. There is nothing. It’s just deception. Dreams. Illusions.

What can I answer, to a man who has prayed all his life, for one like me, for others? What can I answer, a pain she shared with me, crying? What answer do I have, before a tear, from the depths of a soul that truly knows God? Or I didn’t answer. I couldn’t have an answer. Neither for myself, nor for those I have drifted away from, who sometimes ask me: why are you mourning? – why, so much sadness, in you? “And what answer can I have?” Can I have another answer ?! What can I say to an old man who, all his life, prayed for someone like me – who all his life wasted in vain ?! What can I say to an old man who sheds a tear for someone like me, – when he wept secretly, and I pampered myself, – when he prayed in secret, and I rejoiced, – when he with his tears confessed to me mysteriously, that beyond all this, he calls me and others to him, like a father, calling us dear children? But there, not only his calling, but also God, through the old monk, spoke to all who would listen to Him. Or, I am far too blind to see them, far too deaf, to hear them, far too hardened, to understand them. Even now. Yes. Even at this time, reliving memories. Oh, I can’t speak to those I have drifted away from, even when he asks me why I’m so unhappy, for I haven’t really loved to say to them yet: for you, children of my Lord God! .. „

2020 ©Th3Mirr0r

Chapter XXVIII – What can I answer

Romanian translation

Oglinda – “File de Jurnal” [XXVIII]

Capitolul XXVIII: Ce pot răspunde

„O, culbece drag, brav ostaș, câtă zădărnicie, – palavrele mele-s deșarte!.. Numai ce mi-am amintit că mi-a fost dat a vedea, auzi și simți ceea ce este, cu adevărat, Iubirea, – când spre învederarea-I, un călugăr, bătrân, vlăguit de ani, cu lacrimi în ochi, șiroind, suspinând și plângând, adresa un mesaj, către mine și semenii mei – “de ce Mă prigoniți, dragii Mei copilași?” – O, cât de orb, sunt, amintindu-mi acestea. Cât de surd, sunt, amintindu-mi acestea. Cât de nesimțitor, sunt, amintindu-mi acestea. Ce pot a răspunde, la o asemenea întrebare, – ce-i pot răspunde unui asemenea păstor de suflete, – ce-i pot răspunde unei adevărate ființe umane care să îL cunoască pe Dumnezeu, – ce-i pot răspunde, când glasul său, atât de blând, spintecă întunericul în care zace sufletul, arată Iluzia în care trăiește, – când ochii săi privesc cu o atât de mare Iubire, care cheamă, spre Dumnezeu, – când lacrimile sale, binecuvintează lumea aceasta, în care mi-a fost dat, să trăiesc? Ce pot răspunde? Dar, oare, am, vreun răspuns, la asemenea rugăminte? Dar, oare, pot, cu adevărat, a înțelege?! – Cum pentru cei de care mă îndepărtez, aceleași lacrimi ca și pentru mine, – o, câtă nevrednicie, în mine! Căci mi-a fost dat a vedea, și orb am fost. Orb sunt, și acum. Mi-a fost dat a auzi, surd am fost. Surd sunt, și acum. Mi-a fost dat a simți, nesimțitor, am fost, ca și acum. Ce pot, oare, răspunde, când și pentru sufletul meu, acele lacrimi nevinovate? Acele lacrimi, din adevărata Iubire, împlinind porunca lui Dumnezeu, – acele lacrimi pe care nu le merit, – aceleași, care și pentru unul ca mine, se varsă. Și iată, o, suflete, ceea ce este Iubirea, cu adevărat, – de la un om care toată viața sa, s-a rugat, pentru unul ca mine, ca și pentru ceilalți de care m-am îndepărtat. Iată, suflete, cum numește un om care iubește cu adevărat, pe oameni, cu lacrimi în ochi, abia îngânând cuvintele, de plânset, “dragii Mei copilași”.

Privește-te, acum, într-o oglindă, către învederarea-ți. Vrei adevăruri?! Le ai, înaintea-ți. Ia cercetează-te, o, înnegritule suflet, întru păcat! Ia judecă-te pe tine însuți, a vedea, cu adevărat, starea ta sufletească! Pe unde, să se fi rătăcit, o, sărmane suflete, acel copilaș?!.. Pe unde, pe ce cărări, găsi-l-vei?! Mai poți întreba: Doamne, Dumnezeule, de mine, aminte, aduce-Ți-vei?! Nu mai poți întreba, nu-i așa?!.. Palavre, sunt, toate ale mele. Nu regăsesc acea lacrimă, nu regăsesc acea Trăire, nu regăsesc ceea ce mi-a fost da a vedea, orb fiind, – ce mi-a fost dat a auzi, surd, fiind, – ce mi-a fost dat a simți, nesimțitor, fiind. Ticălos și netrebnic, agonisind desfătări și răsfățuri, toate risipindu-se pe-un ideal de nimic. Idealuri! Ce idealuri?! Iluzii. Numai Iluzie și vremelnicie. Pentru acestea, mi s-a risipit viața mea. O, risipitu-s-a, viața mea, pentru nimicuri pe care să mi le socotesc a-mi fi ceva. Nu. Nu, nu, nu. Nu este nimic. Ci doar amăgiri. Vise. Iluzii.

Ce pot răspunde, unui om care s-a rugat toată viața sa, pentru unul ca mine, pentru alții? Ce pot răspunde, unei dureri pe care mi-a împărtășit-o, plângând? Ce răspuns am, înaintea unei lacrimi, dintr-adâncul unui suflet care să-L cunoască pe Dumnezeu, cu adevărat? Ori eu, n-am răspuns. N-aș putea avea un răspuns. Nici mie însumi, nici pentru cei de care m-am îndepărtat, care uneori, mă întreabă: de ce porți doliu? – de ce, atâta tristețe, în tine? – iar eu, ce răspuns, pot să am? Mai pot avea, un răspuns?! Ce-i pot spune unui bătrân care toată viața sa, s-a rugat, pentru unul ca mine – care toată viața și-a risipit-o în van?! Ce-i pot spune unui bătrân care varsă o lacrimă pentru unul ca mine, – când el plângea în taină, iar eu mă răsfățam, – când el se ruga în taină, iar eu mă veseleam, – când el cu lacrimile sale, îmi mărturisea tainic, că dincolo de toate acestea, pe mine și pe alții, ne cheamă la el, precum un tată, numindu-ne dragi copilași? Dar acolo, nu doar chemarea sa, – ci și Dumnezeu, prin bătrânul călugăr, vorbea, către toți care-aveau să-L asculte. Ori, eu sunt cu mult prea orb, să le văd, cu mult prea surd, să le aud, cu mult prea împietrit, să le înțeleg. Chiar și acum. Da. Chiar și la această vreme, depănând amintiri. O, n-am cum să le grăiesc pe acestea, celor de care m-am îndepărtat, nici măcar atunci când mă întreabă de ce sunt pe-atât de nefericit, – căci încă n-am iubit, cu adevărat, să le spun: pentru voi, copilași ai Stăpânului meu Dumnezeu!.. „

Oglinda – Capitolul XXVIII: Ce pot răspunde