The Mirror – Log Sheets – XXVI – The Frightening Reality

The Mirror – “Log Sheets” [XXVI]

Chapter XXVI – The Frightening Reality

“It is truly frightening, the Reality, for the human being who spends his whole life in sin and does not return to his Master, God, – for he comes to fear what he calls being life, not to – he loses it, for the pleasures of the Illusion of Reality, not knowing that his life will continue, beyond the threshold of the grave, – he ends up fearing death, for the welfare of the Ocean of illusions, deceptions and dreams, imagining ideals, not knowing that his life , it does not end only at the end of the place of burial, – he comes to fear the temporality of the world he imagines, for which he struggles to survive, not knowing that his agony becomes a waste, delight, suffering, happiness, a unhappiness, joy and dance, mourning and weeping, – he becomes afraid of anything that influences what he calls being fate, in a continuous numbness, through passions and lusts, in a continuous sleep, through the intoxication of the senses and even , unfortunately, dehumanized ii, continuing with its own nullification, by breaking its own self and extinguishing its own identity, by channeling nothingness and nothingness in a process of emptying the heart, draining the soul’s powers, in a continuous extinction and without knowing that it destroys itself , without being able to perceive his own and unhappy choice, to condemn.

Frightening, it is, indeed, Reality, for the human being enslaved by passions and lusts, captive to the Illusion, for he comes to fear not only the jivins of the earth, but also his own choices in life, without fear, instead, by God, – becoming, from another misfortune, the prisoner of his own senses, soul and body, the prisoner of passions, soul and body, in a boundless labyrinth of the Illusion of Reality, – even becoming an adversary of God , coming to hate the Truth, the Light, the Wisdom, raging so hard and so much that, out of unimaginable unhappiness, she is captive to hatred and vengeance, – without her return, losing her the soul, forever. Frightening, it is the Reality, indeed, for the human being who does not want, in any way, his return to God, – but especially, when he becomes hostile to God, seeking, out of a pitiful unhappiness, how he cannot describes, fighting against the Truth, seeking extermination, blasphemy, condemnation, fighting against holiness, to feed one’s own passions and lusts, fighting against the sacred for the edification of sin and its law, fighting against God, – the human being becoming something else, than what it is – accelerating its devilish part, thus changing its human nature, – man becoming worse than a devil.

Fearful is the Reality, for those who become worse than the devils, if all their life, spending it in iniquity, they do not wake up, – frightening, indeed, it will be shown to them, after they have crossed the threshold of the tomb, – after Death shall come to them with a command from God, to take their souls to judgment. Oh, truly, the Fear, when the Reality shows the Truth, to the human being, – for from this life, perpetuating everywhere, the same Reality, sits before it, for its sight! .. It is frightening, the penetration of this Reality that takes place , unimaginable and unspeakable, its depth, and ..

I sigh.

Ah, many years, I still have, – and as many, as few. My whole life has been wasted … on nothing … Nothing. Nothing. Or, Reality, it’s different … My research is madness, for those I have drifted away from – my thoughts are harmful, for those I love – and my words are nothing, – like life mine, to scatter, on other nonsense, their account, to give me a benefit. Let me, the bastard and the scoundrel, have a use too. Either one. At least. , – the truth that I would have known, not to be even the smallest grain of sand, from such immeasurable Depth, which I was made to know without even touching the Surface, the True Reality. Oh, they can’t talk, these, – and how harmful, all these can be to those whom, in my helplessness, I love! .. ”

2020 ©Th3Mirr0r

Chapter XXVI – The Frightening Reality

Romanian translation

Oglinda – “File de Jurnal” [XXVI]

Capitolul XXVI: Înspăimântătoarea Realitate

„Înspăimântătoare, este, cu adevărat, Realitatea, pentru ființa umană care petrece toată viața sa în păcat și nu se întoarce către Stăpânul său, Dumnezeu, – căci ajunge a se teme de ceea ce-și numește a-i fi viață, spre a nu și-o pierde, pentru desfătările Iluziei Realității, neștiind că viața sa i se va continua, dincolo de pragul mormântului, – ajunge a se teme de moarte, pentru bunăstările Oceanului de iluzii, amăgiri și visări, închipuindu-și idealuri, neștiind că viața sa, nu i se termină doar la capătul locului de îngropăciune, – ajunge a se teme de vremelnicia lumii pe care și-o închipuiește, pentru care se zbate a supraviețui, neștiind că agonisirea îi devine o risipire, desfătarea, o suferință, fericirea, o nefericire, bucuria și dansul, jale și plânset, – ajunge a se teme de orice îi influențează ceea ce-și numește a-i fi soartă, într-o amorțire continuă, prin patimi și pofte, într-o adormire continuă, prin îmbătarea simțurilor și chiar, dintr-o altă nefericire, a dezumanizării, continuând cu propria sa nulificare, prin frângerea sinelui propriu și stingerea propriei sale identități, prin canalizarea nimicului și neantului într-un proces de vidare a inimii, secătuirii puterilor sufletești, într-o stingere continuă și fără de a mai cunoaște că se autodistruge, fără de a mai putea percepe propria și nefericita-i alegere, către osândă.

Înspăimântătoare, este, cu adevărat, Realitatea, pentru ființa umană robită de patimi și pofte, captivă Iluziei, căci ajunge a se teme nu doar de jivinele pământului, ci și de propriile-i alegeri într-a viețui, fără de a se teme, în schimb, de Dumnezeu, – ajungând, dintr-o altă nefericire, prizonierul propriilor sale simțuri, sufletești și trupești, prizonierul patimilor, sufletești și trupești, într-un labirint fără de margini al Iluziei Realității, – ba chiar, devenind potrivnică lui Dumnezeu, ajungând a urî Adevărul, Lumina, Înțelepciunea, înverșunându-se într-atât de tare și într-atât de mult, încât, dintr-o inimaginabilă nefericire, să fie captivă urii și răzbunării, – fără de întoarcerea-i, pierzându-și sufletul, pe vecie. Înspăimântătoare, este Realitatea, cu adevărat, pentru ființa umană care nu vrea, sub niciun chip, întoarcerea sa, la Dumnezeu, – dar mai ales, când se face potrivnică, lui Dumnezeu, căutând, dintr-o nefericire jalnică, cum nu se poate descrie, a lupta împotriva Adevărului, căutând stârpirea, hulirea, osândirea, luptând împotriva sfințeniei, pentru a-și alimenta propriile sale patimi și pofte, luptând împotriva sacrului pentru edificarea păcatului și legiferarea acestuia, luptând împotriva lui Dumnezeu, – ființa umană devenind altceva, decât ceea ce este – accelerându-și partea sa diavolească, schimbându-și astfel firea umană, – omul devenind mai rău decât un diavol.

Înfricoșătoare, este Realitatea, pentru cei care devin mai răi decât diavolii, dacă toată viața lor, petrecând-o în fărădelege, nu se trezesc, – înfricoșătoare, cu adevărat, li se va arăta aceasta, după ce vor fi trecut pragul mormântului, – după ce Moartea va veni la dânșii cu poruncă de la Dumnezeu, spre a lua sufletul lor, la judecată. O, cu adevărat, Înfricoșarea, când Realitatea îi arată Adevărul, ființei umane, – căci încă din această viață, dăinuind pretutindeni, aceeași Realitate, șade naintea-i, spre învederarea-i!.. Este înfricoșătoare, pătrunderea acestei Realități care se petrece, de neimaginat și negrăit, Adâncimea acesteia, și..

Oftez.

Ah, mulți ani, mai am, – și pe cât de mulți, pe atât de puțini. Viața mea întreagă, s-a risipit.. pe nimicuri… Nimicuri. Nimicuri… – îmi spuneam, privind înspre lumea de care m-am îndepărtat ce-mi părea a fi ca un punct, în zările Adâncimii. Ori, Realitatea, este altfel… Cercetările mele, sunt nebunie, pentru cei de care m-am îndepărtat, – cugetările mele, sunt vătămătoare, pentru cei pe care-i iubesc, – iar palavrele mele, sunt nimicuri, – precum viața mea, risipitu-s-a, pe alte nimicuri, socotința acestora, a-mi dea un folos. Să am și eu, ticălosul și netrebnicul, un folos. Oricare. Măcar.. cât firul acesta de iarbă ce-l împletesc printre degete, suspinând… Eu mult-întinatul și mult-păcătosul, nu le pot spune celor de care mă îndepărtez, adevărul, căci cu adevărat, Înfricoșătoare, Înspăimântătoare, este Realitatea, – adevărul pe care să-l fi cunoscut eu, să nu fie nici măcar cel mai mic grăuncior de nisip, dintr-atâta incomensurabilă Adâncime, ceea ce mi s-a dat a cunoaște neatingând nici măcar Suprața, Adevăratei Realități. O, nu se pot grăi, acestea, – și cât de vătămătoare, pot fi, toate acestea, celor pe care în neputința-mi, îi iubesc!..”

Oglinda – Capitolul XXVI: Înspăimântătoarea Realitate