The Mirror – Log Sheets – XXIII – The path of a soul

The Mirror – “Log Sheets” [XXIII]

Chapter XXIII – The path of a soul

“In vain, my words. They spread along the patches of grass that, in their tenderness, tore my trembling fingers. What indescribable gentleness wears their silky locks, how harsh, my vile bare bones, lined with the feeling of delight! unworthiness, dwells in me, how hypocritical, it must be hidden, in myself, – for the Consciousness cannot be deceived, as an accompanying judge, of the awake soul guarding and guiding in its path. Or the path of a soul, through the narrow gate, goes to the light, as on the wide one, to the darkness. The way of a soul, – to its Lord God, seeks and follows, taking into account everything, – otherwise, only a path to death and eternal punishment. Self-judgment carries the troubled soul to Reality, the judgment of others carries the soul to Illusion, intensifying its condemnation. In Righteousness, indeed, the soul must judge itself, in order to see its state in which it is, – for the Knowledge of sin is its step towards reconciliation with God. Consciousness is the gift of God, to accompany the soul, as a judge who cannot be deceived. The same Consciousness shows the soul that nothing is the human being without God.

I sigh. Sometimes I am too weak in soul to judge myself as I should be. But self-judgment helps me, so that, taking into account my much-defiled soul, I can see my sins. Truly, Reality, is Fearful, for it splits the Illusion, hardens the hardening of the heart, and dispels the darkness. It is frightening, what is really happening in Reality: an unseen war, beyond the knowledge of the human being. Or, these, cannot be said, with ease, – all the more so as from the lack of Living in Reality, another Illusion, from an Ocean, which will overflow, leading to wandering and madness. The unseen war that is going on, I feel it sometimes, but – I am far too tainted, far too damaged, to seek Understanding. Thank you, Lord Jesus Christ, for the moment! ..

I need self-judgment. I’m helpless, even in this one, often – but I know it’s good for me. In my weakness, being full of passions and lusts, I recognize my helplessness. In my own blindness, I find my futility. In my own hardening, I find the deafness of my heart. My conscience, as a right judge, shows me my state of mind. I haven’t really woken her up yet. If I were really awake, everywhere and everywhere, I would at least be able, more than at this time, to judge myself, for sight, for difference from my sins. If I were really awake, I wouldn’t be so drained as to end up in an often unfounded suffering. Sometimes, what seems to be with a Real theme, turns out to be just another Illusion, from the Ocean of the Illusion of Reality. Thus, I can see in myself, after both the skill and the inexperience of my mind and heart, after both their knowledge and their ignorance, what is happening. My mind is too scattered, in the world I distinguish, from my distance, it seems to me like a point, in the depths of the depths. My heart is too enslaved by passions and lusts to crush its hardening, and self-judgment shatters the Illusion. Or, all this, can become harmful to me, because I am too tired, soulful, to continue.

I sigh. A moment of respite for my grieving soul. What gives me hope that I will not get lost during the research is the thought that God will help me. He knows my weaknesses. And if somewhere, in my troubled soul, there is also a comfort, found, surely, it means that He also helps me. All for my own good. Any suffering is helpful. I put my hope in Him, I hope in His help, so as not to get lost. The unseen war that is going on is beyond my powers, beyond my knowledge – or whatever it seems to me to be, any knowledge. Often, I can see that no matter how much I know, I am not enough to say that I really knew them – and if I do not have this soundness, I did not want to justify a Feeling, through Imagination. Imagination is another Illusion – sometimes much more dangerous to the soul than the Illusion itself, causing harm. Beyond all this, the reality is different. Even beyond my words … ”

2020 ©Th3Mirr0r

Chapter XXIII – The path of a soul

Romanian translation

Oglinda – “File de Jurnal” [XXIII]

Capitolul XXIII: Calea unui suflet

„În van, palavrele mele. Se răsfiră de-a lungul firișoarelor de iarbă care în frăgezimea lor, îmi sfâșie degetele mele tremurânde. Ce blândețe, de nedescris, poartă pletele lor mătăsoase, câtă asprime, ticăloasele mele oase goale, căptușite cu simțirea spre desfătări!.. E mâna mea întinată, care să capete acea mângăiere a împletirii, înconjurându-se de lacrimile lor, – și câtă nevrednicie, sălășluiește în mine, câtă fățărnicie, trebuie că se ascunde, în sine-mi, – căci Conștiința nu poate fi înșelată, drept judecător însoțitor, a sufletului treaz pavăză și îndrumător întru calea-i. Ori calea unui suflet, pe poarta cea îngustă, se îndreaptă către lumină, precum pe cea largă, înspre întuneric. Calea unui suflet, – spre Stăpânul său Dumnezeu, caută și urmează, luând seama la toate, – altfel, doar un drum către moarte și osândindu-se veșnic. Judecata de sine, poartă sufletul zbuciumat către Realitate, judecata altora, poartă sufletul către Iluzie, întețindu-i osânda. Întru Dreptate, cu adevărat, sufletul trebuie să se judece pe sine însuși, spre a-și vedea starea în care se află, – căci Cunoștința asupra păcatului, este pasul său către împăcarea cu Dumnezeu. Conștiința este darul lui Dumnezeu, spre însoțirea sufletului, ca un judecător care nu poate fi înșelat. Aceeași Conștiință, arată sufletului că nimic este ființa umană, fără de Dumnezeu.

Oftez. Uneori, sunt prea slăbit sufletește, pentru a mă judeca pe mine însumi așa cum ar trebui. Însă, judecata de sine, îmi folosește, ca astfel, luând seamă la mult-întinatul meu suflet, să-mi văd păcatele. Cu adevărat, Realitatea, este Înfricoșătoare, căci spintecă Iluzia, farmă împietrirea inimii și risipește întunericul. Este înfricoșător, ceea ce se petrece, cu adevărat, în Realitate: un război nevăzut, dincolo de cunoașterea ființei umane. Ori, acestea, nu pot fi grăite, cu ușurătate, – cu atât mai mult cu cât din lipsa Trăirii în Realitate, o altă Iluzie, dintr-un Ocean, care va să se reverse, conducând la rătăcire și nebunie. Războiul nevăzut care se petrece, îl simt, uneori, dar – sunt cu mult prea întinat, cu mult prea vătămat, spre a căuta Înțelegerea. Mulțumescu-Ți Doamne Iisuse Hristoase, pentru clipa de-acum!..

Am nevoie, de judecata de sine. Sunt neputincios, chiar și într-aceasta, adeseori, – însă, știu că-mi face bine. În slăbiciunea mea, fiind, plin de patimi și pofte, îmi recunosc neputința. În propria mea orbire sufletească, îmi aflu zădărnicia. În propria mea împietrire, îmi aflu surzenia inimii. Conștiința, ca un drept judecător ce este, îmi arată starea mea sufletească. Încă nu mi-am trezit-o, cu adevărat. Dacă ar fi trează, cu adevărat, pretutindeni și în tot locul, aș reuși măcar mai mult, decât la această vreme, a mă judeca, pe mine însumi, spre învederare, spre osebire către păcatele mele. Dacă ar fi trează, cu adevărat, nu aș fi atât de secătuit încât să ajung într-o suferință, adesea, neîntemeiată. Uneori, ceea ce pare ca fiind cu un temei Real, mi se dovedește a fi doar o altă Iluzie, din Oceanul Iluziei Realității. Astfel, pot să văd în mine însumi, după atât priceperea, cât și nepriceperea minții și inimii mele, după atât cunoașterea, cât și necunoașterea lor, ceea ce se petrece. Mintea mea, este prea împrăștiată, în lumea pe care o disting, din îndepărtarea-mi, de-mi pare-a fi precum un punct, în zările Adâncimii. Inima mea, este prea înrobită de patimi și pofte, pentru a fărma împietrirea-i, iar judecata de sine, spintecă Iluzia. Ori, toate acestea, îmi pot deveni vătămătoare, fiindcă sunt prea sleit, sufletește, pentru a continua.

Oftez. O clipă de răgaz, pentru sufletul meu îndoliat. Ceea ce îmi dă speranță că n-o să mă rătăcesc, de-a lungul cercetării, este cugetarea că mă va ajuta Dumnezeu. El îmi știe neputințele mele. Iar dacă undeva, în sufletul meu zbuciumat, este și o mângăiere, aflată, cu siguranță, înseamnă că tot El, mă ajută. Toate, sunt spre binele meu. Orice suferințe, sunt de folos. Îmi pun speranța în El, nădăjduiesc ajutoru-I, spre a nu mă rătăci. Războiul nevăzut care se petrece, este dincolo de puterile mele, dincolo de cunoașterea mea – sau ce-mi pare a-mi fi, vreo cunoaștere. Adeseori, pot osebi că oricâte cunosc, nu sunt îndeajuns, pentru a spune că le-am cunoscut, cu adevărat, – iar dacă nu am această temeinicie, nu voiu a justifica o Trăire, prin Imaginație. Imaginația, este o altă Iluzie, – uneori, cu mult mai periculoasă pentru suflet, decât Iluzia însăși, aducând vătămare. Dincolo de toate acestea, Realitatea, este altfel. Chiar dincolo de palavrele mele…”

Oglinda – Capitolul XXIII: Calea unui suflet