The Mirror – “Log Sheets” [XVIII]

The Mirror – “Log Sheets” [XVIII]

Chapter XVIII – Tenderness

“This tenderness of the grass strands, spreading between my fingers, reconciles me. It is a soft calm, which embraces me, gradually, gradually, gradually, letting me feel the breeze of the wind, the bard of the world that everywhere, blesses. In their softness, the blades of grass undulate, in a respectful sign, greeting him. All, they go, under his cloak, in a view of goodness, of obedience. With what devotion, the grass must go to him, without resisting, – with what perseverance, undulating, the crumbs, intertwining, seem to answer: Blessed are you, dear guest, welcome, to our lands! .. – and he, in turn, blessing them, unravels the stories of consolation, glorifying God, everytime, everywhere, and for everyone …

There it is, a piece of peace, seeks to comprehend my soul, from these, leaving its bitterness aside. For all here seem to ask me: Souls, what is the step of your heart? – and .. as if knowing him .. – Don’t you know that in this cemetery, resting lives? ..

Only then did despair fall apart, reminding me of the words of St. Siluan the Athonite, “Keep your mind in hell and do not despair.” I’m too immature to really understand all this. God loves everyone. Hell – as the priests interpret – these angels of God left on earth – is the place of God’s pain, His Pain, whipping all those who, out of a great, incomprehensible unhappiness, are there, – for all those, seeing Him, knowing Him, with regret, cried out to Him, – His pain, pouring out, the Fire of His Love, unbearable, for those poor souls. And a part of me, understands, a piece of it. Part of me recognizes these. I sometimes wonder how much I really know about them – and not to be myself, just an imagination, from the same. Do I really feel the Love of God ?! – Recognizing the hardening of my heart, barely feeling, from time to time, the burning Fire. Such a Love would truly devour me. The gentlest voice I could ever hear, through the world I had drifted away from, if would be, and it would break all my hardening of my heart, leading me in a weeping. The gentlest voice I could ever hear from at least one of the people I had drifted away from, and it would show me that I would not be able to bear it without I burst into tears, grieving.

What more can I say, then, about Truest Love ?! Who can bear the voice of the mother, who mourns her child, full of blood, in her arms ?! Who can bear the voice of a father, stricken with excruciating pain ?! Who can stand the child’s voice, pulling his mother out from under the rubble ?! Who can bear these voices of the longing of the true, of the pain of the true ?! Who can bear the voice of the baby, who lies, abandoned, with his dead mother, beside him, trying to suck from her breast, who no longer gives milk ?! Who, oh, can bear the voice of the sick child in bed, left without anyone around him ?! Who, oh, can bear the voice of the poor child, his mouth drying with thirst ?! Who, oh, can bear the voice of the old man, devastated by loneliness ?! Far too great are these mysteries, in order to be able to be described to the world, far too powerless, they become mouths that cannot speak them, – as much as I, in my helplessness, can only remember them, a moment, on these. I have no voice, in my cowardice, to give, to my hardened heart. I have a voice, instead, for whims and useless requests. I have no voice, in my great cowardice, to give, to all of them, which cannot be endured, – these voices of true pain, – of true suffering. I have a voice, instead, for causes and words, for fools and miscreants, for passions and lusts. The bastard of the bastards. My despair is unfounded. I should be ashamed of my hypocrisy. I am a terrible beast, a savage. Wilderness.

I sigh. Victory over them cannot be easy. I’m far too hurt to fight all this. Rest, o, cemetery, for a moment, the one who sits in my tender grass, for his advice! .. “

2020 ©Th3Mirr0r

Romanian translation

Oglinda – “File de Jurnal” [XVIII]

Capitolul XVIII: Frăgezime

„Frăgezimea aceasta a firelor de iarbă, răsfirându-se printre degete, mă împăciuiește. E o liniștire molicioasă, care mă cuprinde, treptat, treptat, treptat, lăsându-mă să simt adierea vântului, bardul lumii care pretutindeni, binecuvântă. În moliciunea lor, firele de iarbă se unduiesc, într-un semn respectuos, întâmpinându-l. Toate, se pleacă, sub mantia sa, într-o priveliște a bunătății, ascultării. Cu câtă dăruire, trebuie că iarba, i se pleacă, fără a se împotrivi, – cu câtă stăruință, unduindu-se, firișoarele, împletindu-se, par a-i răspunde: Binecuvântat ești, oaspete drag, bine ai venit, pe meleagurile noastre!.. – iar acesta, la rându-i, binecuvântându-le, deapănă poveștile mângâioșerii, slăvind pe Dumnezeu, pretutindeni, în tot locul, și la tot pasul…

Iaca, o fărâmă de pace, caută a cuprinde sufletul meu, dintru acestea, lăsându-și amărăciunea deoparte. Căci toate, aici, par a mă întreba: Suflete, care este păsul inimii tale? – iar.. de parcă știindu-mi-l.. – Oare, nu știi că într-acest cimitir, sălășluiește odihnirea?..

Abia atunci, deznădejdea, se destramă, amintindu-mi cuvintele sfântului Siluan Athonitul „Ține-ți mintea-n iad și nu deznădăjdui”. Sunt prea necopt la minte, pentru a înțelege, cu adevărat, toate acestea. Dumnezeu îi iubește pe toți. Iadul – după cum tâlcuiesc și preoții – acești îngeri ai lui Dumnezeu lăsați pe pământ – este locul durerii lui Dumnezeu, Durerea Sa, biciundu-i pe toți cei care dintr-o mare, necuprinsă nefericire, se află acolo, – căci aceia toți, văzându-L, cunoscându-L, cu părere de rău, strigă către El, – Durerea Sa, revărsându-se, Focul Iubirii Sale, neputând fi suportat, de către sărmanii aceia. Și o parte din mine, înțelege, o fărâmă din acestea. O parte din mine, le recunoaște pe acestea. Mă întreb, uneori, cât de mult, oare, știu eu, cu adevărat, despre acestea, – și a nu-mi fi mie însumi, doar o închipuire, de la aceleași. Oare, simt eu, cu adevărat, Iubirea lui Dumnezeu?! –recunoscând împietrirea inimii mele, abia-abia simțind, din când în când, Focul mistuitor. M-ar mistui, cu adevărat, o asemenea Iubire. Cel mai blând glas pe care l-aș putea auzi vreodată, prin lumea de care m-am îndepărtat, să fie, și mi-ar frânge toată împietrirea inimii mele, lăcrimând. Cel mai blând glas, pe care l-aș putea asculta, vreodată, de la măcar unul, dintre oamenii de care m-am îndepărtat, să fie, și mi-ar arăta că n-aș fi în stare a-l suporta, fără să nu izbucnesc în lacrimi, tânguindu-mă.

Ce mai pot vorbi, atunci, despre Iubirea Întruchipată?! Cine poate suporta glasul mamei, care jelește copila-i, plină de sânge, în brațe?! Cine, poate suporta glasul tatălui, răpus de crâncena durere?! Cine, poate suporta glasul copilului, trăgându-și mama, de sub dărâmături?! Cine, poate suporta glasurile acestea ale tânguirii celei adevărate, ale durerii celei adevărate?! Cine, poate suporta glasul pruncului, care zace, părăsit, cu mama-i moartă, alături, încercând să sugă din sânu-i, care nu mai dă lapte?! Cine, o, poate suporta glasul copilei bolnave la pat, rămasă fără de nimeni, în preajma-i?! Cine, o, poate suporta glasul sărmanului copilaș, uscându-i-se gura de sete?! Cine, o, poate suporta glasul bătrânului, pustiit de singurătate?! Cu mult prea mari, sunt tainele acestea, pentru a putea fi descrise lumii, cu mult prea neputincioase, devin gurile care nu pot a le grăi, – pe tot atât cât și eu, în neputința-mi, nu le pot decât aminti, o clipă, pe acestea. N-am glas, în lașitatea mea, să dau, inimii mele împietrite. Am glas, în schimb, pentru mofturi și cereri fără de folos. N-am glas, în prea marea mea lașitate, a da, tuturor acestora, care nu pot fi suportate, – glasurile acestea ale adevăratei dureri, – ale adevăratei suferinți. Am glas, în schimb, pentru pricini și palavre, pentru sminteli și netrebnicii, pentru patimi și pofte. Ticălosul ticăloșilor. Deznădejdea mea, e fără de temei. Ar trebui să mă rușinez, de fățărnicia-mi. Jivină. Sălbăticiune.

Oftez. Biruința asupra acestora, nu poate fi lesnicioasă. Sunt cu mult prea vătămat, pentru a lupta cu toate acestea. Odihnește, cimitirule, o clipă, pe cel care se așează în frageda-mi iarbă, spre sfătuirea-i!.. “